Despre ceaţa câinilor şi focul oilor

“Numai arheologii ştiu ce este timpul” (Joan Fuster)

Timpul în Lleida are şi nu are răbdare cu oamenii. Şi…nici oamenii nu mai au răbdare să dea importanţă timpului. Şi totuşi…

Noaptea tărziu, Universitatea din Lleida miroase a lemne şi a foc de sobă. Ieşi pe hol, într-o pauză de citit în cele patru limbi (catalană, castellană, franceză şi engleză) şi te simţi ca în România. Sunt peste 5 ani de când nu am mai simţit mirosul de lemne într-o şcoală. Când eram în gimnaziu, ne chinuiam să furăm lemne şi să le aducem la braţul din faţa clasei noastre, doar doar… “s-o încalzi matahala asta de sobă!”

Dimineaţa, în Lleida e ceaţă. O ceaţă din aia care de face să îţi imaginezi că a venit Londra mai aproape de tine. Pe Bahluiul nostru (Segre, în catalană) vezi raţe care se chinuie să innoate împotriva curentului, prin ceaţă. Şi mă simt la jumătatea distanţei dintre Dorohoi şi Darabani, când încercam să îmi imaginez lucruri în opoziţie cu ideile altora despre viitorul meu. Era ceaţă atunci, e ceaţă şi acum. Numai engleza spalăcită, românească, pe care o vorbesc în weekenduri mă face să realizez că Londra mea e destul de departe.

Când nu ai ce face în Lleida ziua, plimbi un câine. Bine, poţi plimba şi doi şi trei… şi câţi ai (chef). Seara şi dimineaţa, “cei mai fideli prieteni ai omului” sunt scoşi să vadă lumea. Şi atunci… îmi doresc să fiu câine, să mă scoată şi pe mine cineva la plimbare, până nu-mi rugineşte lanţul. Când ies la plimbare câinii, Lleida arată ca o câmpie pe care ciobanii îşi plimbă oile. Cum cade noaptea, totul se retrage şi procesul de transhumanţă canină încetează. Ce dor îmi e atunci de oile copilăriei mele, şi de povestirea simpatică pe care mi-o spunea tata ca să mă adoarmă: “A fost o dată un cioban care avea multe, multe oi. Şi cum le păştea el, au ajuns la un pod pe care trebuiau să îl treacă.” “Şi mai departe?”, întrebam eu cu nerăbdare… Şi tata îmi spunea calm şi convingător: “Linişte, să aşteptăm să treacă oile!”

Advertisements

One thought on “Despre ceaţa câinilor şi focul oilor

  1. După ce ai reuşit să te împrieteneşti cu ea, Lleida ţi se deschide ca un spaţiu mioritic, cu acel orizont de aşteptare infinit, cu timpul moale şi cu mişcări indefinit ondulate, la deal şi la vale, în sus şi-n jos, pe vreme de ceaţă groasă cît şi la ora soarelui ţipător. Cum să n-o iubeşti? 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s