“How can you forgive if you don’t remember to forget?”
(Memento mori, Jonathan Nolan)
Să trăieşti într-o lume absurdă care să nu îţi ceară nimic şi căreia nu îi poţi pretinde nimic. O lume care nu ştie încotro se îndreaptă şi nu vrea să recunoască de unde a plecat. O lume rece, neagră şi tristă. A trecut mult timp de când nu am mai zâmbit pentru a-mi colora lumea şi e mult de când trăiesc în alb şi negru.
Şi nu pot să uit. Nu pot să uit tot ce ştiu că va trebui să treacă. Nu pot uita ceea ce ştiu că o să se întâmple şi nu pot opri inevitabilul. Şi care a fi inevitabilul meu? Unde va fi uitarea şi iertarea?
Nu pot să mă iert pe mine pentru că uit să sper. Îmi pare rău, regret, dar îmi e dor să recunosc că sunt prea slabă pentru a uita. Nu mă iert pentru că mă uit din ce în ce mai des. Amintirile astea….
