Ciocolată de lămâie cu aromă de delfini vişinii

Cu o ciocolată în mînă şi cu o sticlă de apă în faţă, m-am hotărît să scriu despre iubire. Încerc să scriu despre ea pentru că, poate, nu am reuşit să o simt aşa cum trebuie, nu am ştiut să o văd cînd a început să apară. Dar mi-am dorit mereu ca iubirea să facă parte din tot ce sînt eu.

Nu voi scrie despre dragostea ca o pereche de pantofi… Au făcut-o alţii şi poate că ei ştiu mai bine. Voi scrie despre dragostea aia care e iubire, voi scrie despre dragostea ca o sticlă de apă tonică, dragostea ca o lamîie sau ca un pumn de vişine…iubirea ca o ciocolată amăruie sau ca un aşternut de pat cu aromă de delfini albaştri…Dragostea ca o lamîie mi-a plăcut cel mai mult pentru că mi-a produs numai roade acre dar bune pentru sănătate: am slăbit cîteva kilograme, mi-am albit dinţii, m-am umplut de vitamina C. De ce oare, atunci  cind iubesc, oamenii se comportă ca lamîile stoarse şi aruncate mai apoi? Nu am înţeles niciodată de ce cozonacul minţii unora e mai bun dacă are coajă de lămîie (a se citi ”iubire”) rasă în el.

Am încercat la un momentdat dat să fac o limonadă din iubirea mea, dar cineva m-a încurajat să beau un suc de vişine. Şi atunci, ca prin minune, viaţa mea s-a înrozit şi acrit totodată…era cam devreme pentru vişine. Niciodată nu am ştiut cînd e vremea pentru compot. Aşa că am tot aşteptat să se coacă dragostea mea ca un pumn de vişine şi mi-am dat seama că venea toamna şi fructele se stricau… Mi-a plăcut felul acesta de a te îndrăgosti…aceste fructe scot tot felul de pete de pe mîini şi m-am simţit mai curată, sucul celebru din ele a fost premiat de multe ori şi probabil deja mă vedeam luînd Oscarul cu povestea mea de dragoste de vişine acre. Însă, sfîrşitul poveştii mele a venit mai repede decît taierea singurului copac cu astfel de fructe. Dragostea mea nu avea vişine acasă şi îi era imposibil să înţeleagă cleiul de pe copaci, mugurii verzi şi florile albe din inima mea. Nici nu ştiu dacă i-am spus că, de fapt, fiecare avem cîte un pumn de vişine în inima noastră cînd aşteptăm să iubim.

Undeva, uitat în cămara sufletului meu, zăcea un borcan de dulceaţă de vişine. Mai îndulcit cu zahăr, mai legat cu gelfix şi bine sterilizat, încă mă mai aşteptă să-l desfac. M-am uitat pe el şi am văzut eticheta: iulie 2007…data iubirii mele de vişine.

Cînd mi-e dor, e suficient să mă uit la recipientul cu deliciosul conţinut şi să aştept clipa în care voi fi pregătită să-l deschid, poate avînd lîngă mine o apă tonică. Dragostea ca o sticlă de apă tonică are prostul dezavantaj că se agită prea repede, e dulce şi amară şi sticla din plastic face să se piardă repede aroma.
Într-o vară, cînd lămîile erau prea calde şi vişinile prea stricate, am cunoscut dragostea tonică….rapidă, rece mulţumită frigiderului de aproape şi cu mult acid. Nu a rămas nimic din ea pentru că orice produs are un termen de garanţie şi termenul acestui sentiment uitasem să-l verific. Nu voi mai ţine niciodată iubirile în frigider pentru a le scoate la nevoie. Iubirea poate să te facă tonic indiferent de anotimp.

Cînd îmi doresc să regăsesc tot ce am pierdut, cînd vreau să mă simt acasă în inima cuiva, cînd mi-este frig vara şi cald iarna, caut să recunosc dragostea ca un aşternut de pat cu aromă de delfini albaştri. E dragostea care nu are nevoie de prea multe cuvinte, dragostea care înţelege dragostea, dragostea băieţilor cu ochi de defini şi cu o sensibilitate de mare albastră.

Am trăit nu doar o dragoste albastră ci chiar o iubire cu aromă de delfini. Am cunoscut sensibilitatea ascunsă într-o mare caldă ca inima lui, am citit poveşti despre sirene îndrăgostite de iubitori de delfini, şi adorm atît de frumos în patul meu de delfini albaştri. Celui care m-a făcut să simt nevoia de mare i-aş mulţumi pentru faptul că a ştiut să-mi fie mai întîi prieten, i-aş mulţumi că a încercat să supravieţuiască într-o mare sărată de atîtea gînduri care mă dor din ce în ce mai mult. I-aş mulţumi că m-a învăţat să înnot în visuri şi să fac surf din valurile vieţii şi totuşi să ajung la mal fără nicio rană.

Ajunsă la liman, mi-am dat seama că aveam nevoie de hrană suficientă pentru o viaţă. Aşa că mi-am cultivat o pasiune pentru ciocolata amăruie cu adaos de cacao, aşa încît am ajuns să iubesc dragostea ca o ciocolată amăruie. E vorba de iubirea aia care te îngraşă cu bucurie, care ţine tot negrul în ea şi îţi lasă doar dulceaţa atingerilor calde.
E iubirea despre care nu se poate vorbi. E sentimentul pe care nu îl pot decrie. E ceva după care vrei un pahar cu apă şi apoi mai vrei din nou. E iubirea după care eşti dependent şi care te eliberează de toate iubirile de pînă atunci. E iubirea pe care o trăieşti acum. Mai tîrziu, poate vei considera iubirea de ciocolată, o dragoste cu miros de lămîie şi aromă de vişine. Pînă atunci, mai bea o gură de apă, mai gustă o pătrăţică de ciocolată amăruie…şi împacă-te cu ideea că, unele lucruri precum iubirea, nu pot avea nici grad de comparaţie, nici proprietăţi fizice sau chimice…proprietăţile sufleteşti au fost cucerite de mult…

Advertisements

One thought on “Ciocolată de lămâie cu aromă de delfini vişinii

  1. Da,delfini… Delfini,frumosi,inteligenti,de 1000 de ori mai inteligenti DECAT idiotii care ii omoara in Insulele Feroe! Sper sa se trezeasca natiunea(romana,cel putin!) si sa faca ceva in privinta”oamenilor din pestera” alora!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s