Leapsa cu imobiliarele astea!

A pornit de la Mono da mie mi-a venit rândul prin Ioana. Aşa că, aleg şi eu a patra fotografie din al patrulea folder cu fotografii din computerul meu.

O bucata de somn şi un rest de pus hainele! Cloşca. Aşa se cheama strada.
O bucata de somn şi un rest de pus hainele! Cloşca. Aşa se cheama strada.

Să mă justific puţin: vara trecută am jucat rolul agentului imobiliar pentru sora şi pentru mătuşa mea. Această poză a fost făcută pentru cei interesaţi de cupărarea apartamentului din Iaşi. Atunci erau vremuri bune încă. Oamenii sunau, eu le trimiteam poze. Umlam toată ziua pentru cele trei apartamente.

Acum, s-au schimbat treburile. Am un apartament în Lleida pe care îl vizitez mai rar, o camera de oaspeţi în Universidad de LLeida şi o cameră mai micuţă în Zaragozza, la sora mea. În concluzie, tot cu trei am rămas şi cu doruri mari de Iaşi. Mă voi întoarce peste nici patru săptămâni şi voi reîncepe nebunia de acasă.

P.S. Dacă sunt interesaţi pentru închirierea patului şi a dulapului din imagine, să ştiţi că vă ofer posibilitatea de a vă ţine hainele în centrul Iaşului şi de a dormi cu capul spre Mitropolie. Preţul e negociabil!

Cei pe care îi rog să-şi descrie poza a patra din folderul al patrulea sunt: Bogdan, Edvin, Cornel şi Laura.

Tu ţi-ai vinde maşina pentru pace?

Nu voi scrie despre Lista lui Shindler aici. Îmi fac tema pentru facultate şi e suficient. Totuşi, când scrii despre evrei şi despre suferinţele lor, când scrii despre fraze ca: “Această lista este viaţă. Dincolo de ea, începe infernul” sau “Cel care salvează o singură viaţă salvează omenirea” parcă nu poţi să o faci cu bucurie în suflet.

Şi ce te faci, dacă, în timp ce scrii despre suferinţele evreilor din perioada Holocaustului, primeşti un newslatter care se intitulează: “Israel: Ajutaţi-ne să îi distrugem pe palestinieni!”? Continui să îţi faci tema, acesta e răspunsul. Dar merge tot mai greu şi îţi pui tot mai multe întrebări la care nu prea găseşti răspuns.

Cine suntem noi ca să hotărâm cine să moară şi cine să trăiască? Cine suntem noi ca să judecăm pe cei care au decis să ucidă? Cine suntem noi, cei care, fără să vrem sau cu bună intenţie, ucidem în fiecare zi? Cine suntem noi cei cărora ne place să privim la suferinţele altora şi să ne axam numai pe proximitate: dacă nu e cineva apropiat nouă, nu ne pasă. Cine suntem noi atunci când încetăm să mai fim oameni?

Nu mi-aş dori să fiu în locul lui Shindler care la sfârşitul cărţii, se plânge: “Aş fi putut salva încă 10 oameni dacă aş fi vândut maşina asta!”