Adieu Lleida! Trăiască viaţa trecută!

Am părăsit Lleida cea cu miros de câine. Nu, am părăsit Lleida cea cu miros de toamnă târzie.

Am rupt plasele cu lucruri nefolositoare şi m-am despărţit de puiuţii mei de papucei. Am rupt mâinile cu frământări legate de cum o să fie acasă, când acasă ştiu că nu mai înseamnă Historiador Josep Lliadonosa 2, 4, 2.

Am scăpat de baba care sforăia noaptea în camera vecină. Dar… am scăpat şi de prejudecaţi. Ştiu că doamna a avut problemele ei, la timpul ei şi la vremea când mai avea o fiică…

M-am luptat cu vântul catalan. M-a învins vântul pentru că era vânt fără praf şi fără bucăţi de tencuială.

Am lăsat în urmă nebunia de catalnă-castellană. Dar, am lăsat oamenii calzi care îţi vorbesc mereu frumos şi cu respect.

L-am mai văzut pe Joan Carles de la Relaţii Internaţionale chinuindu-se să vorbească în engleză. De fapt, ne-a îmbrăţişat şi ne-a spus că i-a plăcut să ne aibe prin preajmă. Apoi, cu răbdare s-a întors la un alt erasmus rătăcit în marea Lleidă.

Am uitat de Bahlui şi am vărsat toată energia în Segre. Am alergat pe malurile lui şi nu am ajuns decât pănă la cel mai apropiat pod: era Capătul (CAPPONT).

Am plecat din oraşul gol şi pustiu. Greşit, mi-am luat “La revedere” de la locurile intime şi singuratice din acelaşi anotimp unde totul e neschimbat.

Am fugit spre autogara veche pe acelaşi drum aglomerat de doritori de melci. Am uitat… drumul era măturat în fiecare zi şi maşinile de la reprezentanţele Mercedes îmi spuneau: “Cu autobuzul. Încă nu e vremea pentru una ca noi!”

M-am urcat în autobuzul plin cu negri, ca de fiecare dată când plec spre Zaragoza. Am coborât cu gânduri bune şi cu nişte cuvinte învăţate în dialectele lor. Cu  “Mi pewu” m-a aşteptat Frank.

Adieu Catalunya. Ens veiem!