“Jamal”, tovarăşul meu de Oscar

Cu visele mereu mai mari decât un wc
Cu visele mereu mai mari decât un wc

Jamal Malik is one question away from winning 20 million rupees.

How did he do it?

A: He cheated.

B: He’s lucky.

C: He’s a genius.

D: It is destiny.


Jamal şi cu mine am devenit prieteni atunci când am căzut în aceaşi groapă cu chestii “frumos” mirositoare de fiecare dată când ne-am văzut faţă în faţă cu dorinţele noastre. Jamal a avut puterea să se ridice şi eu am stat şi l-am privit când făcea istorie din viitorul său.

Jamal zâmbeşte ştrengăreşte şi murdar. Ştie că vor urma multe lucruri ciudate. Cu toate acestea, caută cel de-al treilea muşchetar şi are puterea să cânte în ploaie şi să nu cânte atunci când e important să tacă. Jamal caută iubirea în gară şi o găseşte la celălalt capăt al firului. Iubirea îi spune cât e ea de neştiutoare şi el e fericit să ştie asta. De fapt, şi Jamal era neştiutor.

Când l-am văzut prima dată pe Jamal, mi-a plăcut faţa negricioasă şi teribil de speriată. Apoi, mi-am dat seama că speranţele stateau ascunse în spatele unei bancnote cu chipul lui Benjamin Franklin. Arcul şi săgeţile ne-au adus la amândoi durere. Am simţit în schimb spiritul american şi spiritul Indiei şi mai presus de toate, am văzut că milionarii nu sunt fericiţi.

Jamal ştie să ierte şi ştie să nu uite. Totodată, nu îl interesează multe lucruri din jurul său. Iar ceea ce îl interesează, îl influenţează direct. Jamal face istorie şi trăieşte. Îşi doreşte iubirea şi ajunge bogat prin amintiri dureroase.

Şi cum să nu fiu fericită de un asemenea prieten?  Şi ce dacă nu am reuşit niciodată să vorbim? Se spune că prietenii simt şi pe mine Jamal m-a făcut ba tristă, ba veselă, ba îndrăgostită. Povestea lui e o poveste de Oscar. Povestea mea e o poveste de Zmeura de Aur. Şi totuşi, opusele se atrag şi câteodată, cerşetorii ajung prinţi. La Oscarul următor!

Înmormântare în pijamale

Mă cheamă colega mea de cameră să văd priveşiştea tristă din faţa blocului. O mamă, îmbrăcată în pijamale (dar cu nelipsita căciulă de blană pe cap) şi o fiică (îmbrăcată în negru) încearcă să oficieze ceremonia de înmormântare a “Ceva”. Nu ştiu ce fel de animal era (sper să fi fost animal).

Totul începe cu săparea gropii. Cu putere, femeia mai în vârsă crestează pământul cu un cuţit de bucătărie mai mare. Între timp, fata ţine în braţe mortul/moarta înfăşurat/înfăşurată într-un cearceaf alb, extrem de curat. Se vede că e dimineaţa şi că decesul s-a efectuat în somn. De la geam, trei perechi de ochi privesc. Trebuie să mergem la facultate dar e mai importantă ceremonia. În plus, suntem curioase cum se va sfîrşi totul. Lavinia mă întreabă speriată: “Oare e un copil? Uite cu ce grijă îl ţine în braţe”. Încerc să o liniştesc. “Cine şi-ar îngropa copilul la ora 9 dimineaţa în spatele blocului?” (Nu aştept răspuns!)

Mama sapă de zor. Fata, îi mai adresează mortului/moartei ultime cuvinte. Durerea o face să lacrimeze şi se sprijină de un stâlp aflat în apropiere. Atunci când mama hotărăşte că e suficient, se opreşte, ia în braţe cearceaful şi conţinutul acestuia şi îl aşează cu grijă în groapa insuficient de adâncă: încă rămâne o bucată de cearceaf în afara mormântului improvizat.

Pământul este presurat peste corpul din groapă iar fata aduna crenguţe de prin jur care sunt puse peste mormânt pentru a ţine deoparte câinii care locuiesc şi se plimbă pe Socola. Se uită amândouă cu părere de rău şi se îndepărtează încet. “Repede, repede că începe praznicul, nu?”, spune Anca veselă. “Dar noi nu am fost chemate. Nici nu  ştiu că au şi alai la înmormântare “, răspunde Lavinia. Eu le propun să le strigăm de la balcon unde e coroana. Dar, o singură privire la ceas ne face să lăsăm straiele de înmormântare (pijamalele) şi să ne schimbăm în haine de facultate.

Înainte de a pleca, coborâm să privim locul mai de aproape. Promitem să luăm flori şi să păzim mormântul. Vom face o cruce din doua beţe legate cu sfoară. Va fi primul mormânt din primul cimitir de cartier, pentru primele morminte improvizate. Ce de colivă  Pedigree şi Whiskas o să mai mâncăm!

Pentru fetele mele de la Socola!

Punct. Aşa am hotarât că va fi amintirea mea spaniolă. Azi m-am decis că totul s-a terminat şi m-am împăcat cu ideea că sunt acasă. Sunt acasă, acolo unde trebuie şi unde vreau să fiu. Şi din fericire, sunt cu fetele mele. Mereu ne jucam cu “acasă la tine” “acasă la noi”. Acuma suntem împreună şi spunem casă aceluiaşi loc pe care îl transformăm în “acasă” în fiecare moment.

Şi cum să nu fiu fericită când vine Ana şi mă cheamă la masă? Cum să nu mă simt importantă când Lavi, colega mea de cameră îmi povesteşte istoria şi istorii celebre? Şi cum să nu mă uit cu plăcere la Anca, cea care în sfârşit s-a decis că viitorul ei merită investiţii puternice.

Şi cum să nu mă bucure bicicleta primită de Valentine’s Days? Mi s-a împlinit o mare dorinţă. Am agăţat-o cu o bucată de sfoară sus, lângă trandafiri, lângă panoul cu amintiri spaniole, lângă “Interviul cu Dumnezeu” al lui Paler. Anca, Monica şi Florin m-am întâmpinat cu zambiluţe iar Alin cu trandafiri albi. Nu le-am mulţumit suficient. Încă nu mă obişnuisem cu viaţa mea de acasă. Acum, îmi dau seama că zambilele mă fac să mă simt bine doar în ţara mea, alături de fetele mele. Creştem flori şi ne creştem visele. Cultivăm speranţe şi veselie, undeva pe bulevardul Socola, la etajul 4. Nu suntem la nebuni însă ne plac nebunii frumoşi. Ne regăsim cumva şi noi pe undeva pe la numărul 19.

Mai ofilite, mai uscate,mai cu dor sau fără dor, zambilele sunt fericite.
Mai ofilite, mai uscate,mai cu dor sau fără dor, zambilele sunt fericite.