Comunicarea liniştii şi râsul muţilor

În staţia de autobuz, aştept un 19. Un ţipăt în capătul străzii îmi dă de înţeles că un copil tocmai are probleme cu ascultarea de părinţi. Părintele însă, are o privire dură şi nu spune nimic. Se uită la  fetiţă, o scutură puţin şi îi face semn spre staţie.

Nu sunt singuri. Mai sunt două femei tinere cu doi copiii, un băieţel de 4-5 ani şi un altul de câteva luni care plânge în braţele mamei sale. Femeia îl leagănă, îl mângâie şi murmură un ssstt pierdut. E mută.

Copiii mai mari, încep o joacă în cabina telefonică din staţie. Bărbatul îl apucă pe băiat de o mână şi îl urcă pe banca din staţie şi îi spune: “Nu dau nimi la ti…Nimi…bani, nimi…”. Fetiţa se uită cu uimire, îl ia pe bărbat de mână şi îi spune clar: “‘Dar mie imi dai, nu?”

Conflictul dintre băiat şi bărbat continuă. Copilul evită să vorbească, doar plânge şi încearcă să i se adreseze mamei prin semne. Mama nu poate spune nimic pentru că bebeluşul vrea ţinut în braţe cu ambele mâini.

Autobuzul soseşte şi ne urcăm toţi în el. În gălăgia din interior, muţii par cei mai fericiţi. Au găsit loc în spate, pe ultimele banchete de pe fiecare rând. Îşi spun glume prin semne şi râd mut, ciudat şi încet, ca să nu îi audă nimeni. Numai copiii sunt bucuroşi că merg la Billa şi mai se ceartă cine o să îşi cumpere mai multe dulciuri.

În autobuz, nimeni nu observă liniştea lor. De fapt, dacă ar observa-o e posibil să dispară.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s