Normalitatea şi handicapurile societăţii

De fiecare dată când merg cu Olivia la plimbare, mă apucă mila de cei din jur. Sora mea are probleme medicale, se ridică mai greu, trebuie ajutată la urcare şi sprijinită la coborâre. Învaţă la un grup şcolar pentru copii cu astfel de probleme şi vrea să ajungă psiholog. Însă, orice încercare de a duce o viaţă normală se loveşte de felul în care văd cei din jur normalitatea. Anormal. Astăzi a plecat acasă, în vacanţă.


Bordurile. Pentru cei care nu ştiu, fiecare bordură în plus e un efort disperat pentru un om care singur, nu se poate descurca. În faţa şcolii la care învaţă s-au schmbat pavelele. Şi odată cu ele, s-au pus şi borduri noi, mari, frumoase şi trainice, borduri pe care un copil în cărucior sau cu probleme de mers nu le-ar putea trece niciodată. De fiecare dată când o ajut pe sora mea să urce bordurile mari de pe stradă (a se vedea zona gării, zona Spitalului de Recuperare, Copou) îmi dau seama că cei care le-au gândit au fost la fel de sensibili ca şi ele.

Autobuzul. Când urcăm în autobuz, nu se gândeşte nimeni să coboare o rampă sau măcar să oprească mai lângă bordură pentru a facilita coborârea. În plus, chiar dacă lumea vede cât de greu urcă sora mea în autobuz şi observă că are probleme cu echilibrul, în trei ani de când mergem cu 28-ul, nimeni nu s-a oferit să îi ofere un loc. A stat mereu în picioare, rezemată de primul scaun din faţă, rugându-se să nu pună şoferul nicio frână bruscă.

Portarul. La ieşirea de pe poarta şcolii la care învaţă, Olivia trebuie să treacă de portar. Astăzi am sunat un taxi, am luat bagajele şi am plecat înainte. În urmă venea sora mea cu o prietenă care are şi ea probleme de locomoţie. Ambele aveau pungi în mână şi încercau să meargă cât mai repede pentru că taxiul aştepta deja la poartă. Domnii portari nu deschiseseră poarta pentru a permite accesul maşinii. Mă îndrept spre poarta mică, uitându-mă cu uimire la portarii care nu aveau nicio atitudine. Când am trecut de ei, mă strigă:

– Cum domnişoară, da treceţi aşa pe lângă noi? Da mai avem şi noi respect.

– Îmi pare rău, mi-a venit taxiul şi nu vă pot respecta pe amândoi în acelaşi timp! le spun cu subînţeles.

– Dar de ce nu ieşiţi pe poarta mare? mă întreabă unul ironic.

– Pentru că nu v-aţi obosit să o deschideţi…, le răspund cu jumătate de gură, uimită încă de atitudinea lor.

Olivia a plecat şi am reuşit să o urc în autobuz cu bine. Pe drumul de întoarcere, 8 controlori RATP se înghesuiau într-un 19. În acelaşi timp, mai multe femei erau în picioare. Dar, suntem egale cu bărbaţii şi nu ne supărăm. Cu o staţie înainte de Podu Roş, un bărbat îmi face semn că pot să mă aşez pe un scaun liber. Încerc să îi spun că nu are rost, oricum cobor la prima. Atunci îmi dau seamă ca bărbatul nu putea să îmi răspundă. Era mut.

Advertisements

One thought on “Normalitatea şi handicapurile societăţii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s