“Mă numesc Roşu” – dar şi câinele vorbeşte, nu-i aşa?”

Eu sunt câine şi, pentru că voi nu sunteţi făpturi la fel de înţelepte ca mine, o să spuneţi că un câine nu vorbeşte. Dar, pe de altă parte, păreţi a crede o poveste în care morţii vorbesc, în care eroii se folosesc de cuvinte pe care nu le cunosc. Câinii vorbesc, dar le vorbesc celor care ştiu să îi asculte.

(Mă numesc Roşu – Orhan Pamuk)

Înainte să citesc Mă numesc Roşu, credeam că turcii sunt cei din luptele cu  Mircea cel Bătrân, cei care poartă turbane şi gătesc baclava. Turcii aveau bazarul lor celebru lumea lor închisă dar atât de deschisă ochilor unor vizitatori curioşi. În ciuda faptului că autorul romanului este considerat „eretic” de către poporul căruia îi aparţine, Orhan Pamuk prezintă o fascinantă lume turcă văzută prin ochii unui copac dintr-o pictură, a unui câine care se plânge de hârtia „ordinară” pe care a fost pictat, a mortului care îşi dă seama că a fost fericit în viaţă sau a Roşului care se miră de ce a ajuns.

Istoria se petrece şi se derulează prin ochii celor care participă la ea. La început, mortul îşi descrie situaţia şi fosta ocupaţie: mort şi miniaturist celebru şi fericit. Apoi, diferite personaje participă la un fel de cercetare a crimei pentru ca în final, abia prin ultimul capitol să aflăm cine este ucigaşul. Povestea aparent banală a unei crime într-o lume a miniaturiştilor se transformă treptat într-o descrie a unor simboluri, într-o prezentare a credinţei unora şi a necredinţei altora, într-o încercare de restabilire a voinţei lui Dumnezeu.

Read More »

De ce nu mai scrie Everdene aşa des

Eliza: Nu mai scrii pe blog…

Eu: Păi dacă nu mai merg cu RATP-ul.

Eliza: Şi-a luat Florin maşină?

Eu: Nu, merg cu Unistil.

Dar… pentru că nu doar RATP-ul provoacă scrieri pe blog [şi nu doar atât] promit să reîncep să scriu. Iar postul următor va fi despre un câine deştept dintr-un roman superb sau despre Adrian de pe cartea postală. Cu ce să încep?

Be Right Back:)