Prefaţa vieţii mele, primul capitol: Vineri, azi.

Am vrut  să scriu un post aşa cum scriam odată şi mi-am dat seamă  că nu ştiu care odată şi că nu ştiu cum scriam. Mi se pare că am uitat multe lucruri din cele pe care ştiam să le fac cum trebuie şi am învăţat să fac chestii pe care nu credeam să le fac vreodată. Şi toate astea se întâmplă pentru nenorocita asta de frumuseţe care se mai cheamă uneori viaţă, se joacă cu mine şi de fiecare dată câştigă tot ea.

N-am mai citit decât manuale şi studii de comunicare în ultimul timp şi tocmai mi-am revenit din şocul produs de Olivia: am crezut că mi-a făcut curat în haosul de pe birou şi mi-a închis cărţile. Şi oricum îmi ia cam două zile să le deschid din nou şi să mă reapuc de lucru. Oricum, am observat târziu că sunt închise deşi stau de 1 oră la birou. Însă, să o citez pe ea: “Ţi-am pus o foiţă roz acolo un era deschis, exact la capăt!”  Exact, în ultimul timp observ puţin şi mă abţin să nu fiu superficială.

Nu mai am timp aşa de mult de prieteni şi nebunia de FEAA îmi mănâncă ultimele fărâme de răbdare. Şi mi-am promis să suport prostia numai dacă sunt plătită pentru acest lucru. Însă, facultatea te învaţă mereu că nu ştii destule şi că poţi să afli că alţii ştiu şi mai puţine. Toate ca toate, dar după 3 săptămâni cu 3 examene la acelaşi obiect (câte unul pe săptămână) ştiu care sunt criteriile de evaluare ale culturilor naţionale la Hofstede. Ceea ce, tre să recunoaşteţi… e mare lucru!

Şi totuşi, să ştiţi că îmi place viaţa mea actuală şi îmi cer scuze celor care fac parte din ea şi trebuie să mă suporte uneori cu toanele mele cu tot. Explicaţia comportamentului meu e simplă şi clară: Încă de la grădiniţă, am ştiut sinonimul cuvântului “mâţă” şi am făcut de fapt propoziţia cu “pisică”. Iar atunci când am mers în clasa I i-am zis dezamăgită mamei: “Oare, cum o să se descurce doamna educatoare fără mine de acuma?”

Iar pentru cei care încă mai căutaţi legătura sau ideea acestui post, vă spun doar că am aşternut doar gânduri de vineri seară, în aşteptarea atâtor evenimente importante care încă nu şi-au făcut loc în viaţa mea. Şi odată, voi scrie o carte. Nu-i aşa, Eliza?

Dedicaţie pentru mine, nu pentru mesajul naţionalist, ci pentru că odată, Everedene îl va vedea pe Cesk Freixas în concert!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s