Bunicile mele, așa cum au fost și nu mai sunt

“Rufele se spală și apoi se clătesc până rămâne apa limpede, ca apa de băut.”
( Bunica)

Bunica de pe mamă

Mama mi-a povestit toată copilăria cât de “obosită” eram la înmormântarea bunicii mele, mama ei. Îmi zicea că eram atât de obosită încât am cerut un scaun și m-am liniștit abia după ce mi s-a adus un scaun. De aceea am nefericitele poze cu mine pe scaun la înmormântarea bunicii mele. Aveam vreo aproape 3 ani pe vremea aia dar vârsta fragedă se pare că nu m-a împiedicat să îmi amintesc totuși de mama mamei mele și de “greutățile” pe care i le creeam, prostii de care râd acum atât eu  cât și cei cărora le povestesc.

Bunica mea era pur și simplu fascinată de mine că doar eram prima ei nepoată. Insista la mama să mă lase in grija ei dar apoi, când mama se intorcea acasă, bunica se punea pe plâns pentru că, chipurile, o băteam. Și bunica, deseori, plângea pentru că un copil de nici 3 ani  o bate. Mama mea reacționa mereu cam în același fel: îi zicea că de acum încolo nu o să mă lase să mai stau cu ea pentru a evita bătăile mele. Iar bunica, când auzea asta, spunea că de fapt nu e un lucru așa grav cu bătaia și că ar trebui să mă lase totuși la ea că îi e urât fără mine. De aceea, am amintiri (destul de vagi, recunosc) cu bunica oprindu-mi jucăriile (pentru că îs frumoase și le stric dacă mă joc cu ele) sau cu bunica mergând la toaleta din fundul curții (știu că e poate scârbos a zice, dar eu aveam 2-2 ani jumate pe atunci și îmi amintesc perfect drumul parcurs deși după ce am împlinit 3 ani toaleta a fost dărâmată) sau cu bunica vizitând-o pe tanti Maria jos în vale.

La mult timp după ce bunica mea a murit am urcat în podul casei și am găsit tot felul de obiecte pe care le-a folosit și a fost ca o lecție de istorie de la bunica, deși bunica n-a apucat să mai îmi povestească. Îmi amintesc de o covată, de un pieptene pentru scărmănat lână și de diverse obiecte despre care îmi imaginam eu că le-a folosit bunica într-un anume fel. O păstrez în amintire așa cum era: dură, cu fața brăzdată de greutăți, cu veșnicul batic pe cap și stând fermă în fotografia (cu fotoliul de nuiele de răchită) făcută în ziua căsătoriei părinților mei.

Bunica de pe tată

Bunica de la Concești sau bunica de la Bajura sau bunica din Spania erau nume cu care descriam noi locul unde se afla la un moment mama tatălui meu. Pentru că bunicii mele i-a plăcut (așa îmi place mie să cred) să călătorească și să fie o parte a locului în care se afla. În puținele și scurtele dăți când bunica se afla la noi acasă îmi amintesc că o puneam mereu să îmi povestească de bunicul pe care nu am avut ocazia să îl cunosc. Îmi povestea de război, de copiii ei când erau mici, de bucuria  de a ști că are atât de mulți nepoți și strănepoți, de durerea pricinuită de moartea tatălui meu.

Bunica mea avea o manie a lucrului curat și la locul lui. Avea, oriunde se ducea, un dulăpior al ei unde avea de la fețe de pernă la baticuri, batiste, fuste și gentuțe pe care le păstra într-o ordine desăvârșită. Îmi amintesc ( acum cu drag, atunci era un fel de corvoadă) că bunica ne puneam mereu cand eram mici să îi călcăm batistele și baticurile. Pentru  că bunica nu ieșea niciodată afară din casă fără a avea batista călcată și baticul de ieșit afară călcat exemplar. Avea baticuri pentru dormit, pentru mers la biserică (când era ca o păpușică mică și scumpică cu baticul legat sub barbă), pentru stat în casă, pentru făcut treabă afară. Și bineînțeles, mirosea mereau a cuișoare.

Bunica m-a învățat să spăl rufe la maglă și apoi să le clătesc pâna apa devine limpede ca apa de băut. Insista mereu ca treburile să fie bine făcute și în curățenie deși la noi cu 4 fete între 3 și 10 ani numai curat nu era în casă. Ne făcea ciupici din lână și plăcinte cu mărar și ne ruga când am mai crescut să îi citim din Biblie (bunica mea nu știa să citească).

În ultimele luni din viața ei am vizitat-o foarte rar și nu merită nicio scuză să fie menționată, oricât de bine întemeiată ar fi. Dar am reușit să o văd chiar în ultima ei săptămână de viață când, căzută la pat i-am zis lui Florin de nu știu câte ori cât de frumoasă e. Pentru că bunica mea a fost frumoasă toată viața și așa mi-o păstrez eu în inima mea. Aș spune că îmi invidiez verișoarele care aproape îi seamănă leit și la care, de fiecare dată când mă uit, îmi amintesc de ea.

Am scris cu dor de ce am pierdut și cu drag de ce am câștigat de ceva timp. (Într-un coming next, Bunica lui Florin.)

Advertisements

One thought on “Bunicile mele, așa cum au fost și nu mai sunt

  1. Am citit articolul tau, mi-a placut enorm si citidantu-l m-am regasit in unele ipostaze. Recunosc solemn ca o parte din corpul meu a vibrat intens la citirea cuvintelor transpuse de tine pe aceasta foaie electronica. Felicitari!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s