La mulți anii Ilincăi Pui

Cu un ultim efort, cu ochii aproape închizându-se, după ce se întoarce cu spatele și-și ridică picioarele pe o pernă dintre pătuț și patul mare, spune: Cântă mami, cântă! (Chintă mami, de fapt). Și mami cântă și tot cântă până răgușește de atâta cântat, că tocmai terminase un La mulți ani luuuuung de vreo 20 de minute unde fetița la fiecare vers Și cine să trăiască, se trezea din somnolență și spunea mândră: Ilinca Pui. Așa o alintă tatăl ei și așa îi place să se numească, deși își cunoaște numele de familie.  Iar mama mai cânta că, doar era momentul lor de conectare, partea din zi preferată și obositoare și enervantă uneori. Și după ce într-un final îi aude respirația mai alertă și apoi liniștită, mamei i se face dor…

 

Când ai crescut, Ilinca Pui? Când ai învățat limba noastră a oamenilor mari, oameni care nu știu să se bucure de orice banalitate, care au nevoie de ajutorul tău pentru a cânta, pentru a citi, pentru a scrie și pentru a se juca (verbele tale preferate). O, draga mea, ne-ai făcut atât de buni în acești doi ani, ne-ai arătat în ultimul an cum se leagă tot efortul nostru de a te crește liberă și cu emoțiile manifestate la maxim, ne-am demonstrat cât de multe înțelegeai când nu puteai vorbi, iar la ultimul puseu de creștere (care a durat 2 săptămâni de nesomn), ne-ai exasperat noaptea (în special pe mine și pe sânii mei), ca mai apoi, să ne trezești dimineața cu ordine de bucurie și cu o energie de mutat munții: Tati, dă-te jos, nu sta acolo! Hai afară!

A fost un an mult prea frumos în viața ta. Ai învățat să mergi în patru labe imediat după ce ai împlinit un an și apoi, pe la 1 an și 3 luni te-ai pornit după un papuc roșu (care nu era la locul lui) și ți-ai dat seama că poți merge. Apoi am mers în Spania unde le-am cunoscut pe Mimi, verișoara ta, și pe Eva, nepoțica mea. Ai zburat pentru prima dată cu avionul, ai mers prima dată pe autostradă și ai văzut prima dată un ocean și pe domnul Tic, de care ți-a cam plăcut.

Apoi a venit iarna și ne-am tras lâna pe noi ca să ne plimbăm pe afară. Am strâns crengi 2 luni câte 2 ore pe zi, le-am dus la coș și așa ne-am dezvoltat mobilitatea. Tot iarna asta ți-am povestit cu ce se ocupă niște oameni dragi tie, cei care fac curățenie în oraș. Ți-am vorbit mereu, de fiecare dată când îi vedeam cu tomberonul după ei, despre ce muncă importantă pentru noi fac ei, pentru ca noi să trăim într-un mediu mai curat. Și după adunatul crengilor, ne relaxam la o portocală pe o bancă în parc dacă gradele urcau un pic peste zero.

Apoi a venit primăvara și minunatul puseu de la 1 an și 6 luni care la noi a durat vreo 3 luni. Efectiv nu aveai chef de somn, seara plângeai să stăm pe saltea să citim, iar eu, deși știam câte ceva despre emoțiile tale, nu știam atât de multe încât să te pot ajuta cu adevărat… Apoi am mers în Italia la Sarmiza, am vizitat Croația și Slovenia și încă îți amintești și vocalizezi lucruri pe care le-am făcut atunci, cum ar fi amintirea apei de la cascadele de la Plitvice (de fiecare dată când citim despre cascadă în carte).

Și uite așa am ajuns la prima zi de creșă… și următoarele 2 luni de emoții extraordinar de puternice, perioadă în care iar am învățat enorm de multe despre noi ca familie. Am avut nevoie de ascultate și am descoperit Hand in Hand Parenting. Acolo mi-am dat seamă că, uneori, eram cu tine și nu eram, că poți repara lucruri, că poți fi bine cu soluțiile tale la probleme, că trebuie să te susțin în plâns, că trebuie să accept zilele mai proaste și că nu trebuie să neglijez ce sunt eu, cu mine însămi. La creșă lucrurile au mers natural cumva, la fel și plânsul cu diferitele lui componente, cu etapele prin care am trecut vorbind muuult despre ele. Pentru că tu, draga mea, ai vrut să te pregătești dinainte pentru ce va urma: am citit înainte despre cum va fi la grădiniță, apoi am vorbit despre momentele de masă, apoi ai exersat dormitul într-un pat mai mic din proprie inițiativă și curiozitate, apoi ai acceptat, într-o dimineață de vineri, să încerci să dormi la prânz la grădiniță și ți-a iesit din prima. O, și câte alte stări ai trăit! Și cum mă chinui să le văd, să le simt, să le recunosc și rămân de fiecare dată fascinată de câte poate un omuleț mic să ducă și să reușească. Iar acum, de fiecare dată când mă întrebi: De ce nu pot, mami, de ce nu pot? îmi dau seama că urmeză zile și mai interesante.

Apoi ai făcut o infecție virala când eram la bunici și am transformat bubițele în alintături și perioada de boală contagioasă în joc cu gâștele și curcanii. Apoi a plecat Radu. Și iar m-am întrebat de 1000 de ori ce e viața și iar mi-am propus să o trăiesc conștient. Și azi ai dormit prima dată la prânz cu bunica, după ce, tot tu, ai decis să faci asta pentru că azi nu am putut fi cu tine la somnul de prânz.

Aș fi vrut să mai scriu despre cât de minunată ești. Realitatea e că tocmai te-ai trezit, la ora 12 într-o criză de pavor nocturn, o criză care apare la câteva luni și se manifestă diferit. Cred că am reușit în seara asta să identific cauza și de mâine seara voi lucra la eliminarea ei. E crunt să te văd plângând și tu nefiind conștientă. Dar,  știu totuși ce am de făcut și nu mă panichez. Probabil asta înseamnă să fii mamă, nu? Să lupți cu temerile tale ca să crești un  pui care poate să fie ceea ce dorește el.

 

Așa că, după ce ne-am liniștit, ți-am spus că e ziua ta și tu mi-ai cerut, așa cum faci de o săptămână, să îți cânt până adormi, Mulți ani trăiască, Ilinca Pui.