Scrisoare de dor de Anca

E o nebunie curată să îţi scriu pentru că abia am curajul să o fac şi sunt absolut sigură că nu vei apuca să citeşti vreodată aceste rânduri. Dar, în sufletul meu te caut mereu şi din când în când încerc să sun la ultimul număr pe care mi l-ai lăsat. Te caut şi pe Google din când în când, cam odată pe lună, cu speranţa că o să apari cumva, undeva, cândva. Nu pot întreba de tine. Ştiu că aş putea stârni revolte şi gânduri ciudate. Însă, azi vreau să îţi amintesc de ce îmi plăcea să îţi zic aşa de mult în copilărie: “Fată, eşti nebună!?”

Dacă încerc să mâ gândesc… nebunia noastră era frumoasă şi copilăroasă, chiar şi atunci când am mai crescut şi am început să ne facem confesiuni care nu se mai legau de matermatică sau română. Draga mea, mi-i atât de dor de tine şi aş vrea să ştii asta, în special astăzi.

Îţi mai aminteşti când, atunci când erai stresată mergeai la tablă şi scriai (după ce elevul de serviciu abia o ştersese): “Alcătuiţi propoziţii” şi “Ana are mere”?

Îţi mai aminteşti când, din întâmplare sau nu, părinţii noştri ne-au cumpărat rochii la fel, din catifea albastru închis, cu nasturi mari şi guler alb? Apoi… am jucat în piesa aceea de teatru cu iepure şi cu ogar?

Îţi mai aminteşti de concursurile de poezie eminesciană când recitam împreună “Doina”? Tu recitai “De la Nistru pân la Tisa” şi eu “De la Turnu-n Dorohoi”…

Mai ştii scumpa mea când veneai la mine şi râdeam de nu mai puteam până aproape ni se făcea rău şi îmi spuneai mereu: “Fată, eu cred că nu îs normală!”

Mai ştii cum stăteam cu tine când fumai şi îţi făceam morală uneori, pe deal la şcoală? Mai ştii de câte ori te rugam să ai grijă de tine şi să fii luptătoare?

Tu nu ştii draga mea.. dar eu mereu când  mergeam la tine acasă mă întrebam cum de e aşa de curat şi cum de stau fructele şi dulciurile fără să le mănânce nimeni. Tu, când veneai la mine acasă îţi plăceau turtele mamei pe plită şi gălăgia şi dezordinea produsă de cele 3 fete mai mici decât noi. Ştii cât de mult îmi plăcea când observai că am schimbat ceva sau că era mai ordonată casa pe moment ce fetele creşteau?

Draga mea, sunt atât de multe lucruri pe care aş vrea să ţi le spun. Însă… nu ştiu de unde să te iau şi nici încotro să apuc după tine. Sper şi mă rog că eşti bine. Şi azi, mai mult ca oricând, sper să fii fericită.

La mulţi ani, Anca! Încă mai aştept un semn.

Scrisoare de dor olandez

Draga mea străină,

Îţi scriu cu drag acuma la aproape o lună de la ultima revedere. După cum ai observat ţi-am dus dorul în ultima lună şi te-am respectat aşa cum am ştiut eu mai bine.

Mi-a făcut o deosebită plăcere să îmi amintesc de tine aşa cum nu te-am cunoscut niciodată şi să mă documentez pentru a şti să te cunosc mai bine. Încă mai am multe de învăţat, ţinând cont că încă nu vorbim aceaşi limbă, nu aveam aceleaşi obiceiuri sau sistem de valori simplificate.

Însă, draga mea, îţi mulţumesc pentru că m-ai disciplinat puţin, mi-ai arătat că e frumos să scriu din nou şi e frumoasă scrierea. Mi-ai dat voie să visez deşi poate îmi sunt prea mari visele. Dar m-ai impulsionat să încerc să fac dorinţele mele realitate.

Aştept partea din primăvara mea să îmi aducă aer de tine şi flori de dor.

Cu drag,

Eu, cea de acum 1 lună.

Scuza pentru ieri

Azi când m-am uitat pe Site Stats am observat că am avut un singur vizitator (asta pentru că ieri nu am scris). Am depistat şi vizitatorul:

Monica Monica: rusinica  eu intru pe blogul tau mai des decat tie
Monica Monica: tine*
Monica Monica: today’s post?
Mihaela: hello
Mihaela: mi-a fost f rau aseara
Mihaela: stres agitatie putina raceala
Mihaela: si nu am putut sa mai suport calcu
Monica Monica:
Monica Monica: acum te simti mai bine?
Mihaela: da, is mai ok

În concluzie, mă bucur că mă citeşte cineva. Şi promit că în seara asta o să scriu ceva frumos.