Don Quijote din suflet

“Niciodată nu sunt mai sigur că n-am trăit degeaba ca atunci când mă gândesc că am cunoscut umilinţa, revolta, frica, disperarea şi totuşi pot să vorbesc despre dragoste.” (O. Paler, Don Quijote în Est)

Mă ridic de fiecare dată când mă coboară gândurile negre şi îmi este dor de iarnă şi de zăpadă. Am ajuns la concluzia că mie lipsa de ocupaţie nu îmi face bine, însă nici stresul în exces nu este recomandat. Ce mă fac însă cu greutatea asta de a-mi scoate gândurile din pacheţelul ce îl port la piept? Mi-aş dori să le las să zboare şi apoi să pot vorbi despre ele.

Nu mă mai supără aroganţa, umilinţa, prostia. E o notă de resemnare, poate. Sau poate că eu m-am shimbat şi am făcut prea multe compromisuri. Îmi e greu să înţeleg ce ar trebui să fiu, cum să merg mai departe. Nu îmi mai place ciocolata şi am chef de fructe, deşi îmi e greu să merg până la piaţă. O fi poate de la primăvară…

Îmi e frică de mine. Îmi e frică de cel care mă înţelege greşit şi de cel care nu mă înţelege deloc. Îmi e frică de timp. Da, îmi e groază de timp. Azi mi-am dat seama că eu timp de cinci zile am crezut că sunt în luna februarie. Mă omoară frica de timp şi de vremuri. Mă gândeam când eram mică şi măturam curtea: “Azi e numai pentru azi. Mâine azi va fi istorie. Ce tare! Şi oamenii nu îşi dau seama!” Acum, ne prefacem că uităm timpul şi vremea… E greu.

Şi mă cuprinde o disperare de aia care mă face să râd de mine şi de toţi. Totuşi, nu am putere să vorbesc despre nimic. După toate simptomele, aş fi îndrăgostită. După toate veştile din ultima vreme, aş fi puţin naivă. După ceea ce simt, aş vrea să uit. Şi fiindcă nu pot uita, mă lupt cu morile de vânt. Şi iar e frig în suflet.

Cine are o babă, să-i cumpere motocicletă şi cafea

Madrid, 25 decembrie.

Ca în orice zi de sărbătoare, oamenii ies la plimbare… după posibilităţi. Motocicletele sunt la mare căutare. La fel şi “venerabilele” conducătoare auto. Tinerii stau liniştiţi în spatele bătrânilor şi îşi aşteaptă rândul.

Un hip hop va rog, să meargă semaforul ca bătrâneţile mele
Un hip hop va rog, să meargă semaforul ca bătrâneţile mele

Şi dacă vrei să te odihneşti după atâta plimbat în prima zi de Crăciun, poţi opta pentru celebrul Cafe&Te. Dacă doreşti să bei o cafea îţi dai seama că sunt două preţuri pe meniu: unul pentru că îţi bei cafeaua la bar şi unul pentru că îţi bei cafeaua la masă.

Cu 20 de cenţi... iau un biscuite... în România!
Cu 20 de cenţi... iau un biscuite... în România!

Şi oricum… ciocolata caldă şi cappuccino nu sunt trecute pe meniu. La final, am aflat că o ceaşcă de cappucinno costă cât doua ceşti de cafea. Dar e Craciun, nu? Ce mai contează?

Obosită, mi-am luat fetele şi ne-am odihnit… pe covorul roşu. Şi nu oricum. Am cerut, însă nimeni nu ne-a dat.  Să fie tot din cauza Crăciunului… sau a culorii? Dacă da, a cui culoare?

Totul este românesc, dar acceptăm şi bani europeni!
Totul este românesc, dar acceptăm şi bani europeni!