Ciocolată de lămâie cu aromă de delfini vişinii

Cu o ciocolată în mînă şi cu o sticlă de apă în faţă, m-am hotărît să scriu despre iubire. Încerc să scriu despre ea pentru că, poate, nu am reuşit să o simt aşa cum trebuie, nu am ştiut să o văd cînd a început să apară. Dar mi-am dorit mereu ca iubirea să facă parte din tot ce sînt eu.

Nu voi scrie despre dragostea ca o pereche de pantofi… Au făcut-o alţii şi poate că ei ştiu mai bine. Voi scrie despre dragostea aia care e iubire, voi scrie despre dragostea ca o sticlă de apă tonică, dragostea ca o lamîie sau ca un pumn de vişine…iubirea ca o ciocolată amăruie sau ca un aşternut de pat cu aromă de delfini albaştri…Dragostea ca o lamîie mi-a plăcut cel mai mult pentru că mi-a produs numai roade acre dar bune pentru sănătate: am slăbit cîteva kilograme, mi-am albit dinţii, m-am umplut de vitamina C. De ce oare, atunci  cind iubesc, oamenii se comportă ca lamîile stoarse şi aruncate mai apoi? Nu am înţeles niciodată de ce cozonacul minţii unora e mai bun dacă are coajă de lămîie (a se citi ”iubire”) rasă în el.

Am încercat la un momentdat dat să fac o limonadă din iubirea mea, dar cineva m-a încurajat să beau un suc de vişine. Şi atunci, ca prin minune, viaţa mea s-a înrozit şi acrit totodată…era cam devreme pentru vişine. Niciodată nu am ştiut cînd e vremea pentru compot. Aşa că am tot aşteptat să se coacă dragostea mea ca un pumn de vişine şi mi-am dat seama că venea toamna şi fructele se stricau…Read More »

Memento M.M.

“How can you forgive if you don’t remember to forget?”

(Memento mori, Jonathan Nolan)

Să trăieşti într-o lume absurdă care să nu îţi ceară nimic şi căreia nu îi poţi pretinde nimic. O lume care nu ştie încotro se îndreaptă şi nu vrea să recunoască de unde a plecat. O lume rece, neagră şi tristă. A trecut mult timp de când nu am mai zâmbit pentru a-mi colora lumea şi e mult de când trăiesc în alb şi negru.

Şi nu pot să uit. Nu pot să uit tot ce ştiu că va trebui să treacă. Nu pot uita ceea ce ştiu că o să se întâmple şi nu pot opri inevitabilul. Şi care a fi inevitabilul meu? Unde va fi uitarea şi iertarea?

Nu pot să mă iert pe mine pentru că uit să sper. Îmi pare rău, regret, dar îmi e dor să recunosc că sunt prea slabă pentru a uita. Nu mă iert pentru că mă uit din ce în ce mai des. Amintirile astea….

Oalele la tanti, cărţile în Tătăraşi, fierul de călcat e prin Copou

Se pare că România chiar vrea să scape de mine….Azi am reuşit să termin aproape toate actele pentru plecarea în Spania. Nu am încă semnătura rectorului, aşa că vom pleca fără bani de la Universitate, fără Ordinul Rectorului (aşa se cheamă aprobarea că te lasă dl Işan  să pleci la studii prin alte zări)….

E ciudat…nu am niciun sentiment momentan şi nu ştiu dacă ar trebui să îmi pară bine sau să mă simt ataşată de casă şi să îmi fie dor…de cine..nu ştiu, dar dor să fie că se găsesc persoane disponibile! Cine ştie?

Ultima săptămână în Iaşi începe acum. Mă tot uit pe trasee ca să pot ajunge din Gara de Nord la Aeroportul-Băneasa şi îmi stresez puţinii cunoscuţi din Bucureşti cu tot felul de întrebări… Asta e… Capitala e necunoscută pentru mine în momentul de faţă.

Bagaje nu îmi iau multe… asta spun de fiecare dată când plec pe undeva şi de data asta va trebui să mă ţin de cuvânt că avionul nu permite să iei cu tine tot dulapul. O să îmi fie dor de cărţi.

Dar mi-am lăsat lucrurile de “bază” la persoane importante în viaţa mea… Fierul de călca e la Ady…doar doar şi-or frige tălpile curioşii (uof…o sa îmi fie dor de sha la la la). Cutiile cu cărţi sunt la băieţii din Tătăraşi… nu de alta, dar cum sunt toţi programatori poate mai vor să pună din când în când mâna pe o carte şi cum e greu să mergi la bibliotecă, m-am gândit şi la acest aspect. Cratiţele, oalele şi farfuriile mele sunt la tanti în magazie, puse cu grijă. I le-am lăsat să îi amintească de mine că oricum eu nu o să o văd decât la anul prin vară…America asta…Mi-i dor de ciorbă de fasole, cântărit la 2 noaptea şi sfaturi bune…

Da…e ciudată clipa asta…Mi-am schimbat ochelarii şi sper ca ei să nu îmi dea voie să plâng…