Oamenii şi trăirile lor – întrebări simple

“Întrucât voi trăi mai puţin decât celelalte, mi-am promis să trăiesc mai repede.”

(Alexandre Dumas-fiul — Dama cu camelii)

Cum fac unii oamenii atunci când se hotărăsc să traiască mai mult decât putem noi susţine şi percepe? Sunt oameni pe care i-am avut în jurul nostru timp de câteva minute poate dar am avut impresia că îi ştim de o veşnicie, că ne înţeleg, că ne simt, că ne plac, că ne urăsc.

Mi-a plăcut mereu să ascult lumae vorbindu-mi de ale ei. Odată, în autobuz, am auzit povestea unei bătrâne care tocmai îşi internase soţul în spital. Mi-a povestit (Din Copou până în Podu Roş) toată istoria vieţii ei de femeie necăjită. Am ascultat-o şi din când în când, o mai întrebam câte ceva. Înainte să coboare, m-a întrebat la ce facultate sunt studentă. I-am răspuns că studiez Jurnalismul. Tanti mi-a dat o replică grozavă: “Să ştiţi că vi se potriveşte. Staţi şi ascultaţi toţi bătuţii în cap, aşa ca mine. Şi le mai puneţi şi întrebări, le daţi impresia că sunt importanţi. Felicitări!”.

Când mergeam cu Olivia la Oradea era un doctor care aveam obiceiul să poarte un dialog fascinant cu pacienţii lui. Exemplu:

Doctor: De unde veniţi?
Pacient: Din Rădăuţi.
Doctor: Din Rădăuţi… şi aţi luat trenul din Suceava, bănuiesc.
Pacient: Da, din Suceva.
Doctor: Câte persoane aţi fost în compartiment?
Pacient: Păi… vreo 4 până la Câmpulung, apoi au coborât 2. De la Cluj s-au mai urcat încă 3 persoane.
Doctor: Înţeleg. Şi cine s-a urcat la Cluj?
Pacient: O femeie de vreo 40 de ani.
Doctor: Şi ce treabă avea femeia la Cluj?
Pacient: Da nu ştiu.
Doctor: Avea bagaje? Era supărată, fericită?
Pacient: Nu am fost atent aşa de tare, a coborât destul de devreme.
Doctor: Bine, data viitoare sper să fii mai atent. Cum se poate să vii cu trenul 10 ore şi să nu ştii nimic despre cei cu care ai călătorit în acelaşi vagon?

Chiar… Te-ai întrebat vreodată câţi oameni au trăit mai repede decât tine?

Advertisements

Din Jurnalul călătorului RATP: Frânele.

De data asta, experienţa a fost scurtă şi în plop (deşi speram mereu să nu fie atât de scurtă şi nici chiar în plop):

Mă aşez pe scaunul din spatele şoferului. Când să ieşim de pe Poitiers spre Bucium, sună telefonul celui care conducea autobuzul. Nu am auzit ce spunea vocea de la telefon, dar cuvintele şoferului au fost foarte sugestive:

-Şi când merg la ITP cu maşina asta. Acuma mă duc în Era da pot veni după…. Cum vineri? Păi ştiţi că nu prea mai ţin frânele deloc, chiar am probleme mari, nu ştiu ce să mai fac.

În gândul meu mi-am făcut rapid socoteala: Autobuzul e plin deci nu sunt singura muritoare de frâne. Îs totuşi în faţă… da asta e până la urmă. Pe de altă parte, nu prea sunt curbe periculoase sau văi de coborât iar şoferul pare destul de profesionist. Cu toate astea, mă rugam să nu iasă vreo maşină în cale şi să meargă frânele acţionate oricum mult mai devreme decât de obicei.

Cea mai mare uşurinţă am avut-o când am ajuns la serviciu. Am fost la uşa cu o staţie înainte să cobor pentru că doamna din faţa mea nu făcuse acelaşi lucru şi cum frânele nu prea merg.. autobuzul a trecut bine de staţie până să oprească.

Mă întreb dacă de acuma ar trebui să mă aşez mai în spate…

Din jurnalul călătorului RATP: Roaba călătoreşte fără bilet.

Din ciclul : ” Ce mai cară fiecare”, RATP Iaşi prezintă:

Cug, piaţa, staţia de pornire 43, Sâmbătă după masă.
După ce urcă toţi călătorii de pe peron într-un 43 gri adus din Spania, un călător cu o roabă se chinuie să intre în mijlocul de transport în comun. Îşi alesese însă uşa destul de prost pentru că avea o bară la mijloc şi 2 trepte. Dar bărbatul, uşor mai mult în compania lui Bacchus decât în compania RATP, insistă.

Şoferul, observând deja chinul prin care trece moşul cu roaba, strigă: “Da dă-te jos cu roaba!”
Moşul are însă răspunsul pregătit: “Stai aşa. Taci că îţi dau bani.” Iar şoferul tace şi aşteaptă omul să-şi urce unealta.

Mai pe lateral, mai pe de-a dreptul, sprijinindu-se de bară şi întorcând roaba pe toate părţile, moşul reuşeşte să o urce în autobuz răsturnând în spate tot ce avea în cuvă: câţiva saci, o haină, o bucată de covor. Autobuzul pleacă.

Călătorul cărător, ajunge printre scaune cu greu până la şofer şi se întinde la o şuetă cu acesta în timp ce îi strecoară o anumită sumă, subtil. Întorcându-se în spatele autobuzului, moşul începe să se simtă bine lângă roaba lui: cântă, recită versuri şi invită pe călătorii din staţii să urce în autobuz. Câţiva mai norocoşi, reuşesc să treacă pe lângă roaba din dreptul uşii şi să îşi găsească un loc pe scaune.

La Frigorifer se termină călătoria roabei pentru că stăpânul decide să o elibereze din jugul format dintr-o bară de autobuz şi vreo 2 scaune. Unul dintre călători uşurează călătoria apucând roaba de mânere şi ajutându-l pe moş să o dea jos mai repede. Şoferul închide uşile iar moşul râde satisfăcut făcând semn de mulţumire. În urmă.. doar puţin praf de var şi câteva fire din covor. Şi călătoria fără bilet şi fără controlori.