Din jurnalul călătorului RATP: Pilele şi fustiţele scurte

Din ciclul: Ce te faci când te trezeşti mai devreme ca Alina şi ai şi ore după masă, răspunsul: Iei autobuzul aduce iar o serie de peripeţii, de data aceasta uşor de înţeles.

Cu o staţie înainte de Frigorifer, urcă 2 controlori să-şi facă stimabila meserie. În timp ce unul controla în spate, celălalt vorbea şi dădea mâna cu cineva de la mijloc, apoi cu cineva din faţă.

În faţa mea, un bărbat încearcă să îi explice controlorului din spate că stă la cămine şi de asta nu are bilet. Controlorul îl îndrumă clar: Şi ce-mi spui mie, du-te la colegul!

Între timp, o altă persoană din spate spune că îl ştie pe controlorul din faţă. Apoi, controlorul din spate cere legitimaţia de călătorie unui bărbat de la mijloc, dar… surpriză: Şi acesta îl cunoştea pe celălalt controlor. Colegul controlorului ştiut de jumătate din autobuz, îi strigă celuilalt suficient de tare ca să audă toată lume: Bă, îl ştii şi pe asta? La răspunsul afirmativ, replica vine imediat: De acuma, tre să vin singur în control că pe tine văd că te ştie toată lumea!

La frigorifer, controlorii coboară, cu vreo 3-4 persoane pe care nu le cunoştea controlorul prietenos. Nici nu porneşte bine autobuzul că înainte să ajungem la Sala Sindicatelor… filtru. Urcă 3 controlori în autobuz şi unul sau doi rămân afară. La replica unei doamne:  Da ce faceţi, abia au coborât ceilalţi! controlorii se mai linştesc. Unul însă, vânează domnişoara cu fusta scurtă şi îi cere legitimaţia. Fata îi dă biletul dar controlorul nu e mulţumit şi îi cere să coboare, să discute jos. Domnişoara protestează, dar coboară într-un final.

Dacă v-aţi aflat în autobuzul 43 care la ora 9 şi 5 minute se afla între staţiile Frigorifer şi Sala Sindicatelor, aţi fi putut vedea, pe marginea străzii, în locul rezervat pentru parcări, o domnişoară frumoasă, în fustă mini şi 4 controlori: unul îi analiza biletul, ceilalţi altceva.

Jurnalul călătorului RATP (Revoltatu’ din “Vaslui”)

Octombrie, 21, ora 20.00. Agitaţie mare în spatele tramvaiului. O femeie se străduieşte să explice controlorilor că biletul i-a ramas înţepenit în compostor, că nu poate să îl scoată şi că nu are niciun sens să plătească amenda. Cere să se demonteze compostorul şi să se scoată biletul corect compostat.

Lumea se uită ca la scandal. Aşa ca la un spectacol prost în care RATP joacă rolul vulpii, iar cetăţeanul nici măcar coadă de  urs nu e.

Se ridică de pe scaun şi încearcă să îi ia apărarea tinerei, respectuos mai întâi, agitat şi nervos pe urmă. Controlorii nici nu vor să asculte, o ţin sus şi tare că tânăra trebuie să plătească amenda. “Da ce mă, eşti din Vaslui?”, întreabă unul din echipa de control RATP. Revoltatu’ cetăţean îşi caută telefonul unde are salvat numărul pentru reclamaţii RATP (telverde de altfel) şi sună.

Surpriza vine de la celălat capăt al firului unde o voce respectuoasă întreabă cetăţeanul care e problema. Călătorul îi explică problema femeii la telefon iar angajata RATP cere informaţii despre controlori, tramvai, etc. Pentru că angajatul controlor nu vrea să vorbească, vatmanul este rugat să ia legătura cu femeia şi să îi explice care e situaţia.

Vatmanul caută tot felul de scuze: nu poate opri tramvaiul între staţii pentru demontarea compostorului, situaţia nu e aşa gravă pe cât pare etc. Încheie convorbirea cu femeia de la reclamaţii şi îi dă telefonul revoltatului cetăţean care căutându-i pe controlori constată că au coborât de mult timp din tranvai fără a da nicio amendă.

Octombrie, 21, ora 21.00. Autobuzul 43. Acelaşi cetăţean (care nu e din Vaslui) este rugat să prezinte legitimaţia de călătorie. Acelaşi controlor.

Ce mai pierdem uneori


O zi obişnuită şi o seară şi mai obişnuită. E frumos afară şi mai zabovesc puţin cu prietenele prin oraş. Nu mă pot hotărî dacă ar trebui să merg cu autobuzul sau ar trebui să iau tramvaiul. Îmi doresc să vorbesc, să râd…să mă îndrăgostesc. Pare seara perfectă pentru plimbare. Îmi sun iubitul şi îl întreb dacă nu doreşte să mă însoţească. Îmi spune că e obosit, a avut o zi grea şi nu va veni. Dar mă roagă să-i trimit un mesaj când ajung acasă…să fie liniştit că am ajuns cu bine.

O noapte caldă şi frumoasă. Mă hotărăsc să merg cu tramvaiul. E puţin trecut de 22 şi mai am şanse să prind unul. Ciudat….toate vin dinspre casă, dar niciun tramvai nu vine să mă ducă în locul atât de drag mie. Mai zăbovesc. E atât de frumos. Mai opreşte o maşină la semafor, mai îmi face un băiat cu ochiul, mai zâmbesc puţin şi mă bucur de veselia celor doi care merg îmbrăţişaţi. E frig puţin în suflet şi dor în mine…Dar semaforul se face verde iar maşinile pleacă. În urmă vin altele…şi tot aşa.

Mă uit la staţia din faţa florăriei. E cam puţină lume iar autobuzele sosesc din ce în ce mai rar. Dar…eu mă încăpăţânez să aştept tramvaiul. Trece pe lângă mine un prieten vechi. Mi se face atât de dor de zâmbetul lui şi ştiu că l-am pierdut de mult…E rece totul între noi de când am decis să mergem pe drumuri separate.

E trecut cu 10 minute de ora 22 şi tramvaiul nu mai vine. Renunţ la ideea de a merge cu tramvaiul şi mă duc la staţia de autobuz. Când pun piciorul pe trecerea de pietoni, aud în spatele meu sunetul atât de cunoscut al vehicolului care doream să mă ducă acasă. Asta e! Am mai pierdut un tramvai…Nu-i nimic…vor trece autobuze şi unul va fi al meu. Măcar atât să am: un autobuz care să mă ducă acasă.

În faţa florăriei sunt scoase afară crizanteme galbene şi albe, pământ de flori şi nişte crenguţe de brad pentru coroniţe. Niciun cumpărător, niciun autobuz, nicio haină mai groasă pe mine.

Dintr-o dată, opreşte o maşină din care coboară un bărbat tânăr care se îndreaptă cu paşi siguri spre florărie. În urmă, vine autobuzul meu, opreşte şi…trece mai departe. Da! Nu mă pot abţine…îmi place atât de mult să văd ce flori cumpără tânărul din florărie la aceea oră. Îl văd îndreptându-se spre rafturile cu trandafiri, il văd cum ridică unul, îl pune apoi la loc, mai încearcă şi alţii căutând parcă trandafirul perfect…

Mai trece un autobuz…şi eu stau tot în faţa florăriei. Da, era maşina pe care o aşteptasem, dar floarea bărbatului era mult mai importantă. Îl văd ducându-se să plătească ce a cumpărat şi aşteptam cu nerăbdare să văd cum arată buchetul.

Merge încet, parcă nedorind să ajungă la maşină. Poartă în mână doi boboci de trandafir roşii. Îi miroase şi îi strânge la piept, apoi îi aşează cu grijă pe bancheta din spate. Înainte de a deschide portiera din faţă, scoate un şerveţel şi îşi şterge lacrimile. Intră în maşină şi după o ultimă privire aruncată la flori, porneşte.

În urma lui pornesc şi eu. Nu mai am nevoie de nimic. Nu mai vreau să pierd nimic. Trimit un mesaj că am ajuns acasă. Acasă…fără trandafiri, fără tramvaie şi fără lacrimi.

21 februarie 2008, Pentru dorul de Iaşi, casă, flori şi n…