Florile de acasă şi pisica de pe fântână. Plus bicicleta.

Am ajuns în sfârşit acasă. Nu am mai fost de la Crăciun. Atunci era frig şi zăpadă. Acum e cald şi plin de flori înflorite.

Leagănul de acasă, verde şi cu vopseaua scorojită, îşi aşteaptă nepoţii la vară.
Narcisele au ajuns în curtea mea cu muuult timp în urmă când eram prin clasa a V-a. O vecină dorea atunci să le rărească şi ne-a dat şi nouă câteva fire.
Grădina de zarzavat e presărată cu flori de primăvară. Mama abia aşteaptă să pună răsadurile peste ceva timp.
Peretele din spate încă îmi mai păstrează versurile...
Tănel doarme pe fântână, lângă florine neînflorite.
Zambilele şi-au făcut loc printre narcise.
Viorele caption....
Garofiţele aşteaptă vara pentru a fi puse mai lângă uşi.
Viorele full size.
Ultima bicicletă.
Când eram mici, fiecare avea grădina ei. Narcisele acestea sunt din grădina Rebecăi, undeva în capătul livezii de meri.

Şi mă duc să mai văd ce găsesc pe acasă. Revin.

Pierdut poartă. Rog hoţul să fie frumos, deştept şi cu bani.

Pe strada mea s-au furat porţile. Aşa se întâmplă de fiecare dată în noapte de Sf. Andrei. Porţile fetelor „bune” de măritat sunt furate de către băieţii din sat.

Acum vreo 3-4 ani obiceiul a încetat deoarece băieţii dornici de astfel de furturi au plecat la muncă prin ţări străine. Criza actuală i-a făcut să se întoarcă acasă şi să reaprindă spiritul de Sf. Andei prin sat. Îmi amintesc că în anii trecuţi, când eram la liceu, poarta mare de fier îmi era furată şi aruncată peste gard la vecinul. Noapte ningea iar a doua zi era imposibil să o mai găseşti. Cel mai mult am stat 2 zile fără poartă şi asta pentru că cei care le-au furat au uitat să treacă pe la noi să ne spună unde le-au dus şi nici noi nu le-am găsit când le-am căutat.

Anul acesta, mama, prevăzătoare, a legat poarta cu un lanţ în dorinţa de a opri peţitorii, doar doar i-or mai rămânea fetele pe acasă mai mult. Băieţii nu s-au lăsat, au scos poarta din balamale şi au aliniat-o lângă gard, cu tot cu lanţ, parcă ar fi vrut să spună: „Tanti Doina, de ce ţi-i frică, nu scapi. Venim noi şi la anul.”

Locuiesc pe o stradă în centrul satului şi am ca vecine vreo 4-5 văduve. Ciudat este că doar la 2 dintre ele li s-a furat poarta. Restul… la anu’.

“Eu şi Canada mea”- vizită scurtă

Ieri am fost în Canada după o perioadă destul de lungă. Impresiile şi activităţile au fost încadrate în ciclul: “ai 15 ore să te redescoperi, vezi să nu faci prea furtunoasă regăsirea”.

Indicatorul. Tot cu “” în loc de “Δ. În urmă cu ceva ani, cineva (rămas un necunoscut) a pus peste “” o bandă neagră de scoci cu “Δ. Apoi, cei de la drumuri şi poduri au schimbat indicatorul şi au scris noul nume al satului meu: SMÎRDAN (fost Canada). La ora aceasta, l-au schimbat din nou şi iar trăim într-un sat greşit (scris, cel puţin).

Poarta şi banca. Am o poartă verde de fier la care se adună de obicei toţi copii de prin jur. Mama scoate o bancă veche de lemn, iar ei stau şi vorbesc vrute şi nevrute. În ultimul timp, discuţiile despre şcoală şi profesori au fost schimbate din grija pentru sexul opus. Am greşit, se pare că nu mai sunt copii, au mai crescut vecinii mei.

Florile. Îmi amintesc zilele în care o rugam pe mama să îmi dea voie să sap grădiniţa în faţă. Atunci nu dorea să aibă multe flori în jur. Acuma, casa e plină de flori. La fel şi curtea. Copacii în jur înfloriţi şi narcisele galbene, îmi urau parcă numai veselie şi parfum. Eram acasă.

Dulapurile. Nu m-am putut abţine să nu iau dulapurile de haine la rând, doar doar oi găsi ceva mai vechi şi uitat, folositor în prezent. Mi-am verificat şi locul pentru papuci, şi cel pentru cărţi. Sertarele de la bucătărie şi frigiderul nu au fost uitate. De peste tot, mi-am mai luat măcar un strop de casă.

Doamnele mele. Am intrat pe poarta primei mele învăţătoare cu emoţie şi bucurie. Şi-a mai schimbat o uşă, a mai trecut o jumătate de an prin viaţa ei, a rămas aceaşi doamnă frumoasă şi înţeleaptă. M-a primit cu o căldură ciudat de pătrunzătoare şi cu braţele deschise. Mi-a spun aceleaşi lucruri: că arăt bine, că par sănătoasă, să am grijă de băieţelul meu:P, să încerc să iau cel mai frumos din viaţă şi să o vizitez din când în când. Ea nu ştia că pentru a lua ce-i mai frumos din viaţă, e nevoie de o vizită la ea în curte.

Doamna mai tânără m-a zărit din maşină. Am salutat-o şi mi-a zâmbit. Nu aveam timp să vorbim, însă simplul fapt că am văzut-o, a fost suficient. Şi iar mi-a trimis flori prin faţa caldă şi iubitoare. Iar mi-a spus că mă iubeşte şi că îi era dor să mă vadă aşa, pe fugă, ca de fiecare dată. Mai mult, îmi va spune mai târziu pe messenger.

Cimitirul. Tata e bine, la fel de singur, cu multe zambile înforite deasupra. Sunt roz, aşa cum îi plăceau lui. Cimitirul e mai ciudat ca altădată. Prea mulţi oameni dragi mie sunt alături de tata acuma. Prea multe flori recent puse, prea multe amintiri, prea multe locuri goale.

Coasta Morii. Te aşezi pe iarbă şi te înţeapă o furnică. Te muţi mai încolo puţin ca să prinzi ceva din muzica broaştelor. Spânţul şi Ciuboţica Cucului se întreg într-o competiţie ce măsoară care e mai galben. Iar nucii tăiaţi ar cânta. La fel ar face şi lacul secat şi moara părăsită. Mai sus, câmpul îmi aminteşte de verile toride în care prăşitul era ocupaţia mea “recreativă”.

Oamenii. Tanti Dorica e sănătoasă. Pe Vecina nu am văzut-o. Am aflat că a murit nenea Serafim… de jumătate de an. Ionel (Grasu) m-a salutat bucuros. Mache mi-a spus bancul obişnuit. Se vrea redactor de bancuri la ziarul pe care o să îl conduc eu (niciodată). Copiii lui Bajureanu şi-au luat maşină şi fac ture pe strada principală. În rest, copiii fac copii iar cei mici spun lucruri trăsnite.

Ieri am fost acasă, după o perioadă mai lungă în care am lipsit. Mi s-au terminat orele în care păsărelele îmi vorbeau iar florile îmi cântau. Canada mea a rămas în comuna Suharău. Acolo o voi găsi şi data viitoare.

La fel era şi acum doi ani...
La fel era şi acum doi ani...