Pentru Anca, cea care nu uită

Dragă Anca,

Vremea în sufletul meu e bună, chiar dacă e o ceaţă nebună şi rece şi grea.

Planul de dezvoltare personală m-a dus iar cu gândul la Olanda şi am început să văd cum stă treaba cu masterele pe acolo pentru că, poate, încep să iau în considerare şi acest lucru pentru următorii 2-3 ani. Olanda mi se descoperă atât de specială şi de cunoscută încât mă simt ca Everdene care îşi pierde pălăria şi suferă până vine Oak să i-o răscumpere şi s-o ceară de nevastă.

În continuare scriu la plan, scriu şi aici şi mâ întreb unde ar trebui să scriu mai bine.

Îţi scriu pentru că mi-i dor de tine şi de Daniel şi de oaia aia din sufragerie care mă face să nu mă simt singură. Am şi eu o minunăţie de pernă galbenă care se aseamnă cu ce ai tu doar că e fără creţi.

Îmi amintesc ploaia din Delft şi străzile şi oamenii ca într-un roman de Zaharia Stancu şi încerc să nu uit nimic. Chiar dacă probabil nici tu nu înţelegi ordinea cuvintelor mele, crede-mă că şi eu o uit uneori. Dar, contează că existăm şi avem vise.

Pff… Postul asta e pentru luni când am adormit fără a scrie despre faptul că ai cântat. Şi ce planuri îmi făcusem pentru ziua aceea. Oricum, felicitări şi îmi rămâne în gând amintirea ta din Dublin. Dear, sing to me!

Cu dor de copil nebun,

Miha

Advertisements

Simfonia zmeului (în mare)

Eu: Mulţumesc pentru ciocolata din bucătărie.

Tu: A… vai, am uitat să o mănânc înainte să plec.”


Cântecul
Şi-a oprit respiraţia şi mă întreabă scurt: „Unde e marea?”
Marea
Îşi caută buzunarele pline cu nisip rece
Măsoară zborul cu palma unui zmeu din hârtie
Cântă respiraţia întrebării
Şi tace.

Palma
Şi-a început căutările din suflet şi cântă: „Mâna ta…”
Mâna ta pe suflet
Aduce mângâierile unui cor de zambile
Iarna.
Ridică voalurile aurii are soarelui
Să-mi aducă raze la nevoie
Şi să-mi cânte respiraţia
Frumos.

Tu
Ridici uşor din umeri şi te faci că nu înţelegi: „Ce e viaţa mea?”
Viaţa mea
Cântă cu tine şi respiră cu fiecare regăsire a dorului
Şi a zborului.
Vezi zmeul? Dar aţa?
Uite, trece apa şi rămâne palma.
Mâna ta pe suflet cântă. Uşor.

Ploaia uitării şi bagajele vremii

Şi nu a plouat azi deşi în inimă a fost furtună şi încercări de nori grei. Mulţumesc.

Mulţumesc Anca pentru modul în care mă faci mereu să spun “Hey… Doamne ajută!” Am uitat de aniversarea ta deşi am trecut de şapte ori data zilei tale de naştere pe formularul de plată pentru bilet… Mai e puţin şi mă inviţi la o omletă spaniolă în căsuţa inimii tale.

De tata nu am uitat, numai că am vrut să uit pentru o săptămână că au trecut 11 ani.

Am uitat să scriu altceva decât studiul de caz la licenţă. Însă am învăţat prea multe ca să îmi pară rău tocmai acum.

Monica trebuie să ştie că peştele e mai gras ca de obicei pentru că toată săptămâna a fost hrănit cu inspiraţie din cazul Enron. Şi nu, acvariul nu a dat faliment.

Am uitat să-mi iau la revedere de la Socola. Dar nu vreau să uit nimic. Doar poate lacrimile din ziua absolvirii şi privirea care m-a dezamăgit atât de mult. Şi după o săptămână doare.

Şi nu a fost soare azi în inimă, deşi îl am pe Oak din nou lângă mine. Şi Gabriel e pe aproape. Mai lipeseşte Everdene care îi iar cu prostii pe afară. Lumea asta dezlănţuită pare să pornească ploaia. Vine vara.