“Mă numesc Roşu” – dar şi câinele vorbeşte, nu-i aşa?”

Eu sunt câine şi, pentru că voi nu sunteţi făpturi la fel de înţelepte ca mine, o să spuneţi că un câine nu vorbeşte. Dar, pe de altă parte, păreţi a crede o poveste în care morţii vorbesc, în care eroii se folosesc de cuvinte pe care nu le cunosc. Câinii vorbesc, dar le vorbesc celor care ştiu să îi asculte.

(Mă numesc Roşu – Orhan Pamuk)

Înainte să citesc Mă numesc Roşu, credeam că turcii sunt cei din luptele cu  Mircea cel Bătrân, cei care poartă turbane şi gătesc baclava. Turcii aveau bazarul lor celebru lumea lor închisă dar atât de deschisă ochilor unor vizitatori curioşi. În ciuda faptului că autorul romanului este considerat „eretic” de către poporul căruia îi aparţine, Orhan Pamuk prezintă o fascinantă lume turcă văzută prin ochii unui copac dintr-o pictură, a unui câine care se plânge de hârtia „ordinară” pe care a fost pictat, a mortului care îşi dă seama că a fost fericit în viaţă sau a Roşului care se miră de ce a ajuns.

Istoria se petrece şi se derulează prin ochii celor care participă la ea. La început, mortul îşi descrie situaţia şi fosta ocupaţie: mort şi miniaturist celebru şi fericit. Apoi, diferite personaje participă la un fel de cercetare a crimei pentru ca în final, abia prin ultimul capitol să aflăm cine este ucigaşul. Povestea aparent banală a unei crime într-o lume a miniaturiştilor se transformă treptat într-o descrie a unor simboluri, într-o prezentare a credinţei unora şi a necredinţei altora, într-o încercare de restabilire a voinţei lui Dumnezeu.

Read More »

Istoria frumuseţii (rezumat propriu)

Într-adevăr, dacă fiecare planetă ar emite un sunet al gamei muzicale, toate planetele ar produce laolaltă o disonanţă dintre cele mai nefericite.
Umberto Eco, Istoria Frumuseţii

Dintre cele mai calde anotimpuri, prefer iarna pentru soarele cu dinţi ce îngheaţă şi mai mult lumea plină de amintirile toamnei şi de dorul primăverii.

Dintre cele mai scumpe cărţi, prefer manualul de matematică pentru a-mi aminti mereu că ori cât am încerca să filozofăm, 1 şi cu 1 fac 2.

Dintre cele mai frumoasă cuvinte, prefer tăcerea inteligentă. E lucrul care îmi lipseşte mie şi pe care l-am apreciat mereu la alţii.

Dintre cele mai prostuţe animale, prefer oamenii. Se fac mereu de râs pentru propriul interes, se prefac fericiţi şi bogaţi când abia le mai ajunge bucata de pâine şi comentează mereu şi mereu aşteptând ca un alt animal (mai cu autoritate) să le rezolve problema.

Dintre cele mai interesante senzaţii, prefer frigul pentru că se poate transforma în funcţie de acţiunile tale şi ale celor din jur, fie în căldură, fie în teamă, fie în iarnă, fie în îngheţ, fie în spaimă sau ciudă.

Dintre cele mai necitite cărţi, prefer Istoria Frumuseţii de Umberto Eco pentru că încă nu am reuşit să o cumpăr dar mi-am imaginat-o (în cuvinte proprii) mai sus.

Pentru că:

În fond, ceea ce este considerat hâd, fiind însă doar o parte a întregului, dacă e privit în ansamblu, nu numai că devine frumos, întrucât aparţine unei ordini, dar este chiar cauza frumuseţii generale.

Johannes Scottus Eriugena, De divisione Naturae, V

Recenzie de zâmbete

“Te miră? Am cunoscut pe cineva care s-a dezvăţat să râdă. Are dinţii stricaţi, mulţi i-au căzut şi se fereşte să deschidă gura mai mult decât e necesar pentru a rosti într-un fel chinuit cuvintele. (…) Frica de a-şi arăta gura goală i-a limitat libertatea şi în alte privinţe. Şi poate cel mai rău e faptul că a ajuns să-i urască pe cei care râd în gura mare.”

O. Paler, Apărarea lui Galilei

Îmi place zâmbetul meu atunci când ţin gura închisă ca să nu mi se vadă spaţiul mare dinte dinţii din faţă. Am şi gropiţe şi mulţi au căzut în ele la timpul lor.

Îmi place zâmbetul surorii mele când urcă o treaptă în oraş. Îmi spune simplu, arătându-şi dinţii ca într-o reclamă la cea mai albă pastă de dinţi: “Gata şi asta.”

Îmi place zâmbetul cu mâna la gură a bunicii. Cândva, a urcat borduri şi a fermecat cu gropiţele. Acum, îşi schimbă baticul de fiecare dată când vine cineva în vizită.

Îmi place zâmbetul Monei. E ştrengăresc, copilăros şi inteligent. E persoana cu cele mai multe tipuri de zâmbet. Trebuie să fii norocos să le înţelegi.

Îmi place zâmbetul Anei. De fapt, Ana râde prin zâmbete, vinde bucurie la telefon şi scrie smile-uri celor care au mai mare nevoie de ele.

Îmi place zâmbetul lui Gheorghiţă. Sunt vreo 2 ani de când îl rog să-mi zâmbească atunci când ne întâlnim. El râde ca un adevărat rădăuţean cu iz de programator.

Îmi place zâmbetul celor care vor să încerce, celor care speră, celor care dau, celor care ştiu să primească, celor care citesc.

Îmi place zâmbetul tău.