Bunicile mele, așa cum au fost și nu mai sunt

“Rufele se spală și apoi se clătesc până rămâne apa limpede, ca apa de băut.”
( Bunica)

Bunica de pe mamă

Mama mi-a povestit toată copilăria cât de “obosită” eram la înmormântarea bunicii mele, mama ei. Îmi zicea că eram atât de obosită încât am cerut un scaun și m-am liniștit abia după ce mi s-a adus un scaun. De aceea am nefericitele poze cu mine pe scaun la înmormântarea bunicii mele. Aveam vreo aproape 3 ani pe vremea aia dar vârsta fragedă se pare că nu m-a împiedicat să îmi amintesc totuși de mama mamei mele și de “greutățile” pe care i le creeam, prostii de care râd acum atât eu  cât și cei cărora le povestesc.

Bunica mea era pur și simplu fascinată de mine că doar eram prima ei nepoată. Insista la mama să mă lase in grija ei dar apoi, când mama se intorcea acasă, bunica se punea pe plâns pentru că, chipurile, o băteam. Și bunica, deseori, plângea pentru că un copil de nici 3 ani  o bate. Mama mea reacționa mereu cam în același fel: îi zicea că de acum încolo nu o să mă lase să mai stau cu ea pentru a evita bătăile mele. Iar bunica, când auzea asta, spunea că de fapt nu e un lucru așa grav cu bătaia și că ar trebui să mă lase totuși la ea că îi e urât fără mine. De aceea, am amintiri (destul de vagi, recunosc) cu bunica oprindu-mi jucăriile (pentru că îs frumoase și le stric dacă mă joc cu ele) sau cu bunica mergând la toaleta din fundul curții (știu că e poate scârbos a zice, dar eu aveam 2-2 ani jumate pe atunci și îmi amintesc perfect drumul parcurs deși după ce am împlinit 3 ani toaleta a fost dărâmată) sau cu bunica vizitând-o pe tanti Maria jos în vale.

La mult timp după ce bunica mea a murit am urcat în podul casei și am găsit tot felul de obiecte pe care le-a folosit și a fost ca o lecție de istorie de la bunica, deși bunica n-a apucat să mai îmi povestească. Îmi amintesc de o covată, de un pieptene pentru scărmănat lână și de diverse obiecte despre care îmi imaginam eu că le-a folosit bunica într-un anume fel. O păstrez în amintire așa cum era: dură, cu fața brăzdată de greutăți, cu veșnicul batic pe cap și stând fermă în fotografia (cu fotoliul de nuiele de răchită) făcută în ziua căsătoriei părinților mei.

Bunica de pe tată

Bunica de la Concești sau bunica de la Bajura sau bunica din Spania erau nume cu care descriam noi locul unde se afla la un moment mama tatălui meu. Pentru că bunicii mele i-a plăcut (așa îmi place mie să cred) să călătorească și să fie o parte a locului în care se afla. În puținele și scurtele dăți când bunica se afla la noi acasă îmi amintesc că o puneam mereu să îmi povestească de bunicul pe care nu am avut ocazia să îl cunosc. Îmi povestea de război, de copiii ei când erau mici, de bucuria  de a ști că are atât de mulți nepoți și strănepoți, de durerea pricinuită de moartea tatălui meu.

Bunica mea avea o manie a lucrului curat și la locul lui. Avea, oriunde se ducea, un dulăpior al ei unde avea de la fețe de pernă la baticuri, batiste, fuste și gentuțe pe care le păstra într-o ordine desăvârșită. Îmi amintesc ( acum cu drag, atunci era un fel de corvoadă) că bunica ne puneam mereu cand eram mici să îi călcăm batistele și baticurile. Pentru  că bunica nu ieșea niciodată afară din casă fără a avea batista călcată și baticul de ieșit afară călcat exemplar. Avea baticuri pentru dormit, pentru mers la biserică (când era ca o păpușică mică și scumpică cu baticul legat sub barbă), pentru stat în casă, pentru făcut treabă afară. Și bineînțeles, mirosea mereau a cuișoare.

Bunica m-a învățat să spăl rufe la maglă și apoi să le clătesc pâna apa devine limpede ca apa de băut. Insista mereu ca treburile să fie bine făcute și în curățenie deși la noi cu 4 fete între 3 și 10 ani numai curat nu era în casă. Ne făcea ciupici din lână și plăcinte cu mărar și ne ruga când am mai crescut să îi citim din Biblie (bunica mea nu știa să citească).

În ultimele luni din viața ei am vizitat-o foarte rar și nu merită nicio scuză să fie menționată, oricât de bine întemeiată ar fi. Dar am reușit să o văd chiar în ultima ei săptămână de viață când, căzută la pat i-am zis lui Florin de nu știu câte ori cât de frumoasă e. Pentru că bunica mea a fost frumoasă toată viața și așa mi-o păstrez eu în inima mea. Aș spune că îmi invidiez verișoarele care aproape îi seamănă leit și la care, de fiecare dată când mă uit, îmi amintesc de ea.

Am scris cu dor de ce am pierdut și cu drag de ce am câștigat de ceva timp. (Într-un coming next, Bunica lui Florin.)

Muzeul inimii mele

“Expun aici, în muzeu, gulerul pijamalei și unul dintre papucii pe care-i purta tata în noaptea aceea; întotdeauna îmi trezesc melancolie”

(Orhan Pamuk, Muzeul Inocenței)

Dar, morții cu morții și viii cu viii cum spunea mama uneori. Și mai spunea mama uneori că timpul le vindecă pe toate. Și mai spunea mama uneori că trebuie să am răbdare. Și mai zicea mama așa destul de des că nah… se uită toți al cui e câinele.

Dar, pentru cei care au citit Muzeul Inocenței sau pentru cei care nu l-au citit încă aș dori să vorbesc despre colecția din muzeul meu. Orhan Pamuk expune în muzeul lui o pereche de cercei albaștri,  o pereche de șosete albe, ca de copii,  un pahar de cristal, gulerul pijamalei purtate de tatăl său în seara când  a murit în dorința de a păstra formele, culorile, mirosurile faptelor de  viață care i-au dominat fericirea sau singuratatea.

De acceea,

expun aici, în muzeu, lenjeria verde cu frunze maro dăruită de mama când am început facultatea.

expun aici, în muzeu, unul dintre fluturașii lui Lili pentru a zbura la Viena acuși peste 2 zile.

expun aici, în muzeu, cutia de praline belgiene dăruită de Adrian anul acesta. O expun aici pentru că Olivia oricum n-a fost nicicând mai fericită.

expun aici, în muzeu, elicopterul lui Florin. Cu tot cu alice și incărcător. Copilul tot copil rămâne așa cu toate șotiile lui.

expun aici, în muzeu, fularul de la tata socru pentru că ține de cald mereu.

expun aici, în muzeu, gutuia care a făcut-o pe mama să plângă de Crăciunul de anul asta. Adica a șasea colindă a Sarmizei.

expun aici, în muzeu, rochiile albastre cu dantelă albă purtate la serbarea de Crăciun de mine și de Anca.

expun aici, în muzeu, telefonul lui Ezequiel, copilul Mioarei, să îmi amintească de pozele făcute azi.

expun aici, în muzeu, floarea de sârmă verde portocaliu dăruită de Anca acum mult timp. Pentru amintiri din jurul geamului.

expun aici, în muzeu, acvariul cel mare al Monei în dorul peștișorului auriu.

expun aici, în muzeu, cheia de rezervă a apartamentului în care locuiesc acum.

Pentru prieteni.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pentru un om deosebit…

Aş vrea să vă povestesc despre un om care a învăţat vreo 10-15 generaţii de copii ce este fotosinteza, care sunt oasele corpului uman şi cum stă treaba cu reproducerea (prima lecţie în clasa a VII-a pentru că, citez “să nu fie curioşi şi să se gândească doar la asta când vine vorba despre alte sisteme”). Şi faptul că a învăţat atâtea generaţii nu ar fi un lucru atât de mare dacă nu s-ar întâmpla următorul lucru în sat: atât cel ajuns pe la facultăţi prin străinătate, cât şi cel ajuns la lucru prin Spania, cât şi cel ajuns la un job deosebit în ţară sau cel care prăşeşte ogorul îşi aminteşte din şcoală în mare parte tocmai care sunt oasele, ce este fotosinteza sau au amintiri legate de ierbare, insectare, repartiţia culturilor agricole şi aşa mai departe.

Pe mine, domnul Gheorghiţă m-a învăţat să fac nişte sărăţele minunate la orele de Gastronimie, prin clasa a VI-a. Tot el a insistat să înveţe elevii lucrul pe calculator şi tot el îi scotea pe elevi la prăşit pământul din jurul şcolii ca să-i inveţe agricultura. Tot de la domnul am învăţat cum să facem experimente cu turnesol şi ph-uri şi tot el ne-a vorbit prima dată despre evoluţie. Cu el am avut primele discuţii filosofico religioase şi tot el a organizat cele mai tari excursii. Iar primul 6 la un test grilă tot el mi l-a oferit pentru că nu am ştiut ce rădăcină mare are viţa de vie.

Domnul Gheorghiţă a fost pentru mine şi pentru noi şi pentru toţi copiii… un copil mai mare, cu păr creţ grizonat, cu aceaşi pereche de blugi (pe care am ajuns să o recunoaştem de la distanţă), care parca liniştit la şcoală  Dacia aia galbenă cu număr de BJA, care ne spunea poveşti despre oameni mari in fiecare zi şi care plângea când clasa lui cânta la serbările şcolare “Zărzărică Zărzărea”.

Între timp, lucrurile au evoluat şi domnul care mereu a fost la curent cu tehnică îmi spunea ultimele veşti pe Yahoo Messenger:

Vasile Ghiorghita: ce mai faceţi
Mihaela: bine, la serviicu ca de obicei la ora asta
Vasile Ghiorghita: ningi la Iaşi
Vasile Ghiorghita: la noi a început să viscolească
Mihaela: da..ninge ff frumos
Vasile Ghiorghita: sunt la şcoală cu puştimea la net, mare bucurie pe capul lor
Mihaela: da…la varsta asta se obisnuiesc si apoi nu se mai dezlipesc
Vasile Ghiorghita: treaba lor, cum se educă fiecare
Mihaela: normal
Vasile Ghiorghita: bine te las că au început să intre le prostii
Mihaela: ok zi frumoasa
Vasile Ghiorghita: pa succes mult sănătate

Şi aşa a trăit fericit până azi când a plecat dintre noi ca un copil mai mare pe un scuter… Nu îi voi spune “Odihnă uşoară” ci voi asculta în timp ce lacrimile mă cuprind şi pe mine, melodia lui de suflet: