Azi e zi de veşti bune şi de amintiri

Dragii mei, azi e o zi importantă pentru mine şi tristă şi veselă şi cu de toate.

Doamna cu operaţia de inimă a reuşit în sfârşit să treacă cu bine peste toate examenele medicale şi acum e programată pentru operaţie pe 20 iunie, luni. Să ne rugăm să fie bine şi să suporte intervenţia chirurgicală. Ea vă mulţumeşte încă o dată celor care au ajutat cu bani şi cu gânduri bune şi eu voi reveni cu amănunte aici de îndată ce aflu mai multe.

Pe alte planuri, se pare că lucrurile încep să se mişte cumva. Am reuşit să trec cu bine în sfârşit de examene şi se pare că îmi voi susţine disertaţia totuşi. Prefer să nu îmi amintesc toate peripeţiile acestor 2 ani de zile petrecuţi la FEAA. Nu pot comenta din postura de victimă nici din aceea de călău pentru că aş fi subiectivă. Îmi rămân totuşi multe întrebări şi sper să le găsesc răspunsul mai spre sfârşitul susţinerii lucrării de disertaţie.

Singurul care nu e să se bucure şi să plângă cu mine e tata. Şi deşi scriu rar de el, nu pot să îmi amintesc că azi se împlinesc 14 ani de când nu mai e să îmi aducă coroniţe la sfârşit de an şcolar, nici batoane de ciocolată sau pepene roşu de la piaţă. Şi uneori mă gândesc că ar fi mândru de mine şi  uneori mă gândesc că m-ar înţelege şi m-ar iubi în continuare aşa cum sunt eu cu bune şi rele. Şi uneori chiar mă gândesc la el aşa, toată ziua, fără să spun la nimeni.

Dar deocamdată, pentru că tata e în deal şi nu se mai întoarce, la fel şi amintirile, şi cursurile la master, şi problemele… nu îmi mai rămâne decât să continui să scriu. La partea practică a tezei.

 

See you 🙂

3 trepte. X borduri. 2 vieţi. 1 speranţă

“Everdene, da ce faci? Nu mai scrii?”

Aşa mi-a spus colega de birou de câteva ori în ultimele 2 săptămâni. Iar faptul că soţul ei mă alintă aşa în fiecare zi nu mă face decât să îmi fie dor de scris şi de citit şi de toate ce erau odată parte din mine.

Azi o sa povestim puţin că tot e trecut de 12 noaptea. O să povestim despre trecerea timpului şi despre cum schimbă scările viaţa unui om. Vă voi spune despre fetele care se simt fără şansă în urmarea unei facultăţi în speranţa că idei vor veni pentru a schimba lumea noastră nebună nebună…

Duminică am mers cu Bianca, Diana şi Olivia în vizită la viitoarele facultăţi. Am dorit de la început să vizităm FEAA şi Facultatea de Psihologie. Încrezătoare, am parcurs liniştite drumul prin parcul din faţa FEEA dorind să intram şi să vedem cum e aerul de facultate. Bianca, cea care doreşte să meargă la această facultate, se deplasează cu ajutorul unui scaun cu rotile. În momentul în care am ajuns în faţa corpului B… ne-am dat seama că nu există rampă… şi nicio şansă de a urca scările cu un cărucior cu rotile. Bianca s-a consolat cu promisiunea unei alte fete care se deplasează cu ajutorului unui cadru: I-a spus că în spatele corpului B e o intrare care are rampă. Sper să o găsească în curând pentru a putea “pătrunde” în universitate.

Mai departe, am intrat în corpul A. Am intrat în clădire conducând căruciorul Biancăi. Am plimbat-o puţin pe holuri şi ne-am oprit în faţa scărilor de care trebuia să treci pentru a ajunge la lift sau la sălile de curs. Nicio şansă de a merge mai departe.

Am ieşit dezamăgite din clădire (deşi eu dupa 3 ani de lift ştiam cum stă situaţia) şi ne-am îndreptat spre corpul D, Psihologie şi Educaţie Fizică. Aici, a trebuit să o ridic pe Olivia pentru a urca cele 3 trepte de la intrare. Vestea bună e că următoarele scări a putut să le urce singură pentru că aveau balustradă sau perete pe partea dreaptă. Însă, pentru a ajunge la ele, va trebui mereu să reuşească să treacă peste cele 3 trepte… Aici mai avem o speranţă: am vorbit cu administratorul şef al facultăţii care a promis că va rezolva problema cu o rampă la intrare. Să sperăm că se va ţine de cuvânt.

Următorul hop: Cantina! “Miha, uite.. are rampă, rampă mică. Ce tare!” Aşa s-au exprimat fetele când au văzut rampa de la cantină. Am luat-o pe Bianca şi am împins la carucior încercând să urc rampa… Ghinion!!!!! Am alunecat pe gresia cu care era îmbrăcată rampa şi mai mai să alunec la vale. Gresia folosită alunecă aşa de rău încât e greu de închiput cum va reuşi să treacă de acest hop un student cu probleme de locomoţie.

Next Stop: Cămine. Şi aici există probleme cu rampele până a ajunge la uşa căminelor. Când intri în fiecare cămin există rampe de acces destul de bine proporţionate.

Nu mai spune nimic de borduri. Vă spun doar că luni, vom avea de facut din nou acelaşi drum pentru formalităţile de înscriere la facultate. Pentru că Olivia vrea să fie pshiholog iar Bianca economist. Să sperăm că paşii nu le vor fi împiedicaţi de 3 trepte nenorocite.

Vom reveni.

2 în 1. Haita cu liniuţe şi prietenia cu necunoscuţii

2.1.1. Haita

În momentul de faţă sunt în postura următoare datorită alegerilor minunate făcute de când am vrut să dau turma de oi pe haita de câini:

Să zicem că am trecut peste studiul liniuţelor şi am învăţat să scriu într-o anumită haită. Dacă vreau însă să merg mai departe cu legatul cuvintelor, sunt nevoită să mă întoc în timp pentru a demostra haitei că pot face totuşi liniuţele. Accesul în cadrul haitei respective îmi este condiţionat de liniuţele stupide. De aceea, va trebui să merg la cursul de făcut liniuţe pentru ca mai apoi, să continui cu exersarea cuvintelor.

În plus, mi-am dat seama că atunci când înveţi să scrii deja cuvintele şi literele, aplici de fapt legarea liniuţelor într-un anumit fel. Dar pentru că nu se poate altfel, sper ca să trec cu nota 5 evaluarea finală la proba linuţelor, proba care se plăteşte, de altfel, destul de scump în timp pierdut şi bani aruncaţi.

2.12. Prietenia

Telefonul sună a disperare. Răspund.

– Bună, am numărul tău de telefon prin agendă şi nu ştiu de unde şi cum.

– Păi, eu nu am numărul tău. Cine eşti?

-Sunt XZX- Da ai prieten?

– Scuză-mă, chiar nu am timp. Sunt la facultate. (seminarul de liniuţe)

Ajung la serviciu iar pe telefon am următorul mesaj:

Vrei să fii prietena mea? Te pup dulce

P. S. Dacă mă pupă iar cu liniuţe?!