Vă rog, fotografia să fie şi în catalană

Catalanii şi spaniolii se înţeleg de minune când vine vorba de plata cheltuielilor. Pentru citirea contorului la gaz, se foloseşte o foaie lipită în lift. Fiecare îşi trece cifrele de la contor. E o metodă foarte simplă. După cum se poate observa, instrucţiunile sunt scrise în limbile oficiale: catalana şi castellana (sau invers… cine ştie?!). Dar, pentru că fotografiile nu se pot înţelege dacă nu sunt în limba celui care le vede, avem două imagini ale contorului de gaz: una pentru vorbitorii de catalană şi alta pentru vorbitorii de castellana. În Catalunya până şi pozele au nevoie de traducere. Însă… “zero” în castellană nu înseamnă tot “zero” şi în catalană? Sau o fi de la culoare?

Pentru exemplificare:

dsc010321
Portocaliu pentru catalana, negru pentru castellana

Hai cu acordeonul să mai bucurăm un câine!

Dacă vrei să te plimbi prin Zaragoza la sfârşitul săptămânii, o posibilitate ar fi să treci Ebru. Şi cum podurile peste Ebru sunt multe, ai ocazia să vezi raţe splălăcite, mesaje în română pe ziduri şi câini scoşi la plimbare.

Cu draci şi câini

O familie formată din cinci persoane. Cea mai cocheta dintre femei, plimbă un câine destul de curat şi mare. În urma ei, o doamnă mai în vărstă care ţine de braţ o altă tânără. Apoi, merg doi băieţi, unul cu părul lung, celălalt mai chel. Câinele conduce familia. În momentul în care potaia aleargă, aleargă toţi, atunci când animalul vede ceva mai spre marginea podului, merg toţi în direcţia aceea. “Sunt români, nu?”, vine şi întrebarea lui Frank. Îi răspund afirmativ, iar el, curios, mă întreabă din nou: “Şi femeia din faţă, ce spune?”. Ce să îi explic? Că blonda nu face altceva decât să înjure câinele pentru că nu se plimbă pe unde vrea ea?

Playback pentru eurocenţi

Când ieşi de pe pod, în apropiere de Pilar, toate naţiunile s-au adunat să cânte. Indienii au penele şi fluierele lor, doi spanioli cântă la chitară în timp ce un solist încercă să ferdoneze “Hotel California” într-o engleză spălăcită. Chinezul care îl interpreta pe Clayderman la pian era cel mai simpatic, chiar dacă stătea într-un cărucior cu rotile. “Uite şi unul cu acordeonul”, mă atenţionează sora mea. Ne apropiem şi noi. Un tânăr stătea pe o staţie de amplificare, şi în faţa unui microfon, cânta la acordeon, pentru câţiva eurocenţi. “Vai, asta nu cântă, are un casetofon ascuns….”, îmi explică Rebeca zâmbind. Nu intenţionam să o cred, însă zâmbetul plin de complicitate al cântăreţului m-a convins: “Românii chiar sunt inventivi!”

Şi dacă vrei să vezi Zaragoza în cursul săptămânii, obişnuieşte-te să auzi vorbindu-se româneşte peste tot. Nu ştiu dacă te vei simţi mai român, dar măcar vei avea ce să povesteşti la nepoţi….

Once upon a time, the old Ion şi mătuşa Jane…

Tatăl încearcă să îi explice fetiţei cum stă treaba cu poveştile în limba română. Fetiţa, născută şi crescută în Statele Unite ale Americii, nu înţelege  mare lucru. Vorbeşte în româneşte, dar numai lucruri simple şi elementare. Totuşi, înainte de culcare, tatăl mai face o încercare.

– A fost o dată ca niciodată, un moş şi o babă.

– What does it mean “moş”?

– Well… Este un very old man…

Şi povesta continuă cu explicaţiile referitoare la “babă”. Tatăl, dezamagit, adoarme înaintea copilului.

În seara următoare, tatăl schimbă stilul. Moşul, din povestea “Fata babei şi a moşului” va deveni “Old John” iar baba va fi “aunt Jane”. Cele doua fete sunt la colegiu, una are o maşină scumpă, alta are o simplă bicicletă. Şi problema este că “aunt Jane” nu o place pe  Maria care e, de fapt,  “a very good girl”.

Peste un timp, fetiţa îi cere tatălui să îi spună încă o poveste. Şi crede că poveştile româneşti sunt grozave. Nu se mai satură de ele. Tatăl, care dorea să o înveţe pe fată puţin din specificul românesc, îşi dă seama că nu a făcut decât să o încurce mai tare. Şi orice ar face, nu va putea schimba situaţia. (Adaptare după Ovidiu Raduleascu, Dilemele unui înger)

Nu mi-a venit să cred când am aflat câteva chestii interesante despre copiii românilor din Spania.

Copiii români din Spania nu ştiu să se joace în română. Plecaţi de la vârste mici sau născuţi în Spania, micii români au învăţat diverse jocuri la şcoala. Apoi, au început să se obişnuiască să vorbească numai în spaniolă atunci când sunt cu cei d vârsta lor. Dacă sunt şi persoane spaniole, nu ar fi o problemă prea mare. Însă, de exemplu, nepoţelele mele (au aproximativ 10 ani), când se întâlnesc şi rămân singure, încep să vorbească şi să se joace în spaniolă.

Mona, una dintre nepoţele, îşi traduce din spaniolă ce vrea să spună şi apoi o auzi vorbind româneşte. Are probleme cu timpurile verbale, articolele, face greu acordurile şi de multe ori, o aud întrebând-o pe sora mea: “Cum se spune mare în română?”. Familia e pentru Mona, “familiarii mei”. Are un stil foarte draguţ şi distractiv de a vorbi, însă în momentul în care trebuie să explice sau argumenteze ceva, trebuie să se gândească (traducă) mai mult.

Dacă ar fi să aleagă cărui grup să aparţină, românii s-ar duce mereu acolo unde sunt spanioli şi ar vorbi în spaniolă. Sunt români care nu se străduiesc să îşi înveţe copilul limba română şi preferă să vorbească spaniola în casă. Alţii, îşi obligă odraslele să gândească în română şi de multe ori nu se aleg decât cu traduceri comice.

O să povestesc altă dată despre cât de mult i-a plăcut nepoţelei mele să calce în “balegă” şi cît de greu i-a fost să accepte că animalele de pe câmp nu erau de vânzare. Dar asta se întâmpla când a venit după cinci ani, pentru prima dată, în România. În străinătate, copiii înţeleg altceva. Şi când nu înţeleg, întreabă şi de cele mai multe ori, nimeni nu le explică, în română, ce înseamnă un cuvânt.

Peste ani, pe unde îl va duce viaţa, fostul copil român într-o ţară străină, va crede că este “bătrân”, “elder” sau “viejo”. Poveştile despre viaţa lui vor începe mereu cu amanunte străine şi călatoare. Nu era mai uşor să i se explice că “moşul” nostru e mai frumos şi mai fericit decât toţi “bătrânii” lor?