Despre mine, azi.

La 30 de ani înveți că oamenii contează, că încă te bucuri de zăpadă, că viața e frumoasă cu bune și rele și că apreciezi mai departe, la fel ca și până acum: sinceritatea, lucrurile adevărate, umanitatea și zilele mai puțin bune (pentru că de aici înveți).

16106924_10209497945820179_817546007_o

Tot pe la 30 de ani îți dai seama că vrei să citești mai mult, să fii ușor mai relaxată, să te complici mai puțin (dar totuși să te complici, să trăiești clipele cu ardoare, tărie și energie), să cunoști oameni noi dar să ții cu dinții la cei prezenți cu adevărat în viața ta.

Până la vârsta asta am învățat să copilăresc și îmi doresc să respect acest drept al copiilor mei. Am învățat să trăiesc, să sufăr, să plâng dar și să râd în hohote în special în timpul serilor petrecute în familie. De fapt, cred ca în 30 de ani am avut parte de cele mai bune lecții acasă, de cele mai bune exemple (atât de la mama cât și de la părinții lui Florin), de cele mai iubitoare îmbrățișări date de tatăl lui Florin și recunosc: l-a învățat și pe fiul lui cum stă treaba cu acest aspect.

Până la 30 de ani am avut răbdare să nu sar etapele, să învăț de unde se poate și să fiu fermă pe ceea ce îmi doresc, simt sau cred. Însă niciodată nu am considerat că dețin adevărul absolut, deși, uneori, am fost încăpățânată în ideile mele. Dacă apreciez ceva la mine (și da, eu nu sunt modestă la treaba asta, știu ce pot și fără a fi îngâmfată, la unele faze sunt mândră de mine, bucuroasă de mine, tristă de mine) e faptul că nu mă dau ușor bătută.

Din păcate sau din fericire, îmi iau majoritatea energiei din jurul meu. De asta pentru mine conteaza mirosul de cafea dimineața (chiar daca efectul mă trimite pe lună și de asta nu beau băuturi cu cofeină), deschisul geamului imediat ce mă dau jos din pat, haosul de pe biroul meu și curățenia făcută la jumătate de an, fiecare zâmbet al colegilor, fiecare lucru neadevărat, fiecare privire mai întrebătoare și fiecare floare (de aceea plantez flori pe care uneori nu am timp sa le îngrijesc, pun mare preț pe lumina naturală și îmi aleg zilele în care stau într-un birou sau în altul în funcție de ceea ce simt în ziua respectivă).

0597-nunta

Sunt conștientă că sunt o persoană foarte norocoasă și sunt conștientă că am muncit mult pentru asta. Sper să mă ridic la înalțimea iubirii și drăgășeniei celor din jur, să pot să mulțumesc vreodată oamenilor care m-au îndrumat, care m-au temperat, care m-au inspirat. Pentru că oamenii aștia nu sunt genii sau profesori în marea lor măsură, dar sunt acei oameni care fac gesturi mici: tanti de serviciu care îmi caută telefonul într-o zi nebună, Ancuta care își lasă problemele personale atunci când cineva suferă mai mult, Anna care înțelege dacă nu am chef de ceva la un moment dat și care mă susține și ascultă de vreo câțiva ani, Bogdan cu scepticismul lui, Ovidiu cu energia lui, Alex care râde uneori cu mine deși sunt sigură că nu întotdeauna e amuzant ceea ce spun sau Sarmiza când face cea mai bună pizza. Și lista poate continua.

Azi a fost o zi liniștită și frumoasă. O zi în care mi-am dat seama că lucrurile trebuie spuse uneori sau scrise de alte câteva ori.

Vă mulțumesc pentru tot ceea ce sunt.

16118726_10209497945020159_520770904_n

“Mă numesc Roşu” – dar şi câinele vorbeşte, nu-i aşa?”

Eu sunt câine şi, pentru că voi nu sunteţi făpturi la fel de înţelepte ca mine, o să spuneţi că un câine nu vorbeşte. Dar, pe de altă parte, păreţi a crede o poveste în care morţii vorbesc, în care eroii se folosesc de cuvinte pe care nu le cunosc. Câinii vorbesc, dar le vorbesc celor care ştiu să îi asculte.

(Mă numesc Roşu – Orhan Pamuk)

Înainte să citesc Mă numesc Roşu, credeam că turcii sunt cei din luptele cu  Mircea cel Bătrân, cei care poartă turbane şi gătesc baclava. Turcii aveau bazarul lor celebru lumea lor închisă dar atât de deschisă ochilor unor vizitatori curioşi. În ciuda faptului că autorul romanului este considerat „eretic” de către poporul căruia îi aparţine, Orhan Pamuk prezintă o fascinantă lume turcă văzută prin ochii unui copac dintr-o pictură, a unui câine care se plânge de hârtia „ordinară” pe care a fost pictat, a mortului care îşi dă seama că a fost fericit în viaţă sau a Roşului care se miră de ce a ajuns.

Istoria se petrece şi se derulează prin ochii celor care participă la ea. La început, mortul îşi descrie situaţia şi fosta ocupaţie: mort şi miniaturist celebru şi fericit. Apoi, diferite personaje participă la un fel de cercetare a crimei pentru ca în final, abia prin ultimul capitol să aflăm cine este ucigaşul. Povestea aparent banală a unei crime într-o lume a miniaturiştilor se transformă treptat într-o descrie a unor simboluri, într-o prezentare a credinţei unora şi a necredinţei altora, într-o încercare de restabilire a voinţei lui Dumnezeu.

Read More »