Femeile din viaţa noastră

Azi îi urez bun venit în nebunia asta virtuală. O cheamă Olivia şi e sora mea. Dacă până acum eu scriam despre ea, s-a decis şi ea să scrie despre ceea ce o face zi se zi să zâmbească, să plângă, să fie mândră, să îi fie ciudă, să râdă, iar să râdă şi tot aşa. Acesta e Olive Life.

Şi pentru că ea a luat-o mai din timp cu urările şi felicitările iar mail-urile de la serviciu mă împiedică momentan să fiu mai creativă, o citez şi recomand cu încredere.

Acestea sunt Femeile din viaţa noastră.

Pierdut poartă. Rog hoţul să fie frumos, deştept şi cu bani.

Pe strada mea s-au furat porţile. Aşa se întâmplă de fiecare dată în noapte de Sf. Andrei. Porţile fetelor „bune” de măritat sunt furate de către băieţii din sat.

Acum vreo 3-4 ani obiceiul a încetat deoarece băieţii dornici de astfel de furturi au plecat la muncă prin ţări străine. Criza actuală i-a făcut să se întoarcă acasă şi să reaprindă spiritul de Sf. Andei prin sat. Îmi amintesc că în anii trecuţi, când eram la liceu, poarta mare de fier îmi era furată şi aruncată peste gard la vecinul. Noapte ningea iar a doua zi era imposibil să o mai găseşti. Cel mai mult am stat 2 zile fără poartă şi asta pentru că cei care le-au furat au uitat să treacă pe la noi să ne spună unde le-au dus şi nici noi nu le-am găsit când le-am căutat.

Anul acesta, mama, prevăzătoare, a legat poarta cu un lanţ în dorinţa de a opri peţitorii, doar doar i-or mai rămânea fetele pe acasă mai mult. Băieţii nu s-au lăsat, au scos poarta din balamale şi au aliniat-o lângă gard, cu tot cu lanţ, parcă ar fi vrut să spună: „Tanti Doina, de ce ţi-i frică, nu scapi. Venim noi şi la anul.”

Locuiesc pe o stradă în centrul satului şi am ca vecine vreo 4-5 văduve. Ciudat este că doar la 2 dintre ele li s-a furat poarta. Restul… la anu’.

Saru’mana!

Mi-a spus mereu sa am grija in cine am incredere si a fost sceptica in momentul in care am luat hotarari mai ciudate (Jurnalism, Spania, scris pereti) dar m-a incurajat mereu sa fac ceea ce imi doresc.

A mers sa vorbeasca cu dirigintele in timpul liceului, chiar daca, imi spunea mereu “mate info ai vrut, mate info ai!”. Imi trimitea pachete cu miros cald si ma facea sa ma simt aproape de casa.

Imi spune mereu “fetita, o sa fie bine, stai linistita”, dar peste 2 minute se poarta de parca ar avea cele mai mari probleme din univers.

A inceput sa poarte paltaloni si ma incurajeaza mereu sa port fuste scurte. In fiecare an de ziua ei, ii cumpar un nou batic, iar ea, de ziua mea, imi cumpara pijamale!

A luptat mereu pentru noi si i-a placut sa ne citeasca privirile cu mainile ei obosite. Si cand vedea ca nu mai putem, incepea sa planga de dorul la ce nu mai este. Insa, manca o bucata de ciocolata, isi stergea lacrimile si mergea mai departe. Si noi dupa ea.

Mi-i dor de zilele in care ne bronzam “pe deal la Chir” si faceam plaja cu sapa in mana… Mi-e dor de zacusta facuta de ea (chiar daca e suparata ca i s-au innegrit buretii). Mi-i dor de discutiile lungi de vineri seara.

“Ce mai faceti doamna?”, o intreb mereu. Imi raspunde cald: “Bine, pe acasa. Ce sa fac…” Simplu. Si stiu ca o sa inceapa din nou sa se complice pana o sa isi gaseasca ceva mai bun de facut. Si pentru relaxare, o sa deschida iar televizorul sa vada ce face Dan, cu toate ca i-am demonstrat ca lumea creata in jurul ei e mai mare decat garsoniera OTV-ului.

Si ma doare cand o stiu singura si ma doare ca nu imi pot manifesta dragostea in fiecare zi. Si ma dor clipele reci in care nu am inteles-o. Si ma dor framantarile ei care imi amintesc in fiecare zi cat de mult seman cu ea.

Si atunci mi-e dor din nou. Si e sincer sentimentul asta de bucurie. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru darul ce mi l-a dat.  La multi ani, mama!