Dansul vulcanilor şi curajul curcilor

“Eu nu cred că a dansa pe vulcani e, neapărat, o dovadă de curaj. Poţi dansa la fel de bine la poalele lor.”

O. Paler, În apărarea lui Galilei

Nu te face cu nimic mai mare faptul că eşti mai înalt într-o ţară unde nimeni nu dă doi lei pe un om de  2 metri. Şi nici nu contează cât de bun eşti într-o lume mai bună ca tine.

Nu are sens să te fereşti de ceva care oricum nu te pândeşte, nici să cauţi scuze pentru păcatele pe care, poate, nu le-ai comis… încă.

Nu e important să te fereşti de tine. De ce nu încerci să îţi cauţi libertatea în tine în loc să o aştepţi de la alţii? E mai simplu să cobori standardul decât să ridici aşteptările?

Când eram mică, alergam curcile înainte să se urce pe magazia din spate. Eu le alergam ca să coboare, ele credeau că le alerg să se urce. Şi se cocoţau acolo sus, până când întunericul le speria mai tare decât nuiaua mea.

A fost prima şi singura vară în care am crescut curci. Nu puteam lupta cu ele, nici contra lor. Totuşi, ciorba o mai mănânc uneori. La fel ca alţii pe a mea.