Music, please! (eu îmbătrânesc călare pe o bicicletă, all night)

Sor-mea m-a facut să plâng cu mesajele ei de pe Facebook şi mai am ceva de învăţat.. aşa că nu o să zăbovesc prea mult cu acest post.

Dar, pentru că un foarte bun prieten mi-a arătat o piesă şi o interpretă grozavă (olandeză), nu îmi doresc decât să (vorba lui) “îmbătrânesc călare pe o bicicletă”.

Deci… music, please:

De dorul celor 200 de vise şi-al unei mări de dor

Din prea mult dor al celor 200 de vise:

6 zile au trecut
Nu mai stau nici un minut
Eu am, am plecat
Sare ceasul pe podea
Şi pisica-n debara
Dar am, am plecat
Vântul cântă, plouă din senin
Luna rade, tu mirosi a vin

Ref: Liber, liber
Şi dansează prafu-n urma mea
Liber, liber
Fug de tine, dar nu pot scapa.

II. Nu mai vrea oraş deloc
L-am lasat cu praf cu tot
Şi am, am plecat
Am o poza cu noi doi
Şi in mana doi lei noi
Şi am, am plecat
Stele-n ochi şi vise în hamac
Buze dulci şi fluturi în stomac

III. Tu ma cerţi, iar eu spun “te iubesc!”
Râzi de mine şi mă-ndragostesc!

Music story şi o prietenie frumoasă

Ce aş putea să vă spun despre o fată careia îi plac bocancii călduroşi, părul creţ, culoarea maro şi prietenii?

Că şi-a împlinit visul pe 10 martie?
Că a văzut cum e să îţi cânte inima?
Că a cântat pentru prima oară având în faţă nu un microfon de calculator, ci un public întreg?

Anca a cântat în Dublin aseară. Şase piese. Şi  a cântat frumos şi a fost frumoasă. A avut curajul să se plimbe pe strada viselor ei şi să nu se oprească decât acolo unde scria: “Eu voi cânta”. A luat mai întâi lecţii de chitară, a primit apoi o chitară în dar, şi-a adunat 4 prieteni în jur (cei mai buni şi cei mai vechi) şi-a strâns inima în buzunarele de la blugii mereu scurtaţi şi a început.

“Michel” de la Anouk mi-a plăcut pentru asemănare. Eu mă simt Michel, ea e tot o Anouk. “Puddle of grace” i se potrivea celui care a făcut ieri două zile de la ultimul fum. “If you want me” era parcă dedicată Monicăi cea care încă nu înţelege cât de mult o vrea lumea. La “Kiss me” ne-am simţit toti pupaţi de dragostea Ancăi iar la “Knockin’ on heaven’s door” Petran a cântat atât de tare că era să o acopere pe debutantă. “The Animal Instinct” a fost la final şi s-a terminat cu aplauze.

Ce să vă mai spun despre o fată care a cântat pentru visele ei şi care învaţă zi de zi să lupte frumos?

Că e iubită de prieteni?
Că lipseşte de fiecare dată când e tristă şi că ne cântă mereu cu zâmbetul?
Că râde soarele şi se cutremură biţii şi scrierile binare când lasă informatica la o parte şi vorbeşte despre Straja, nepoţei, viaţa la ţară, cureci şi mămăligă?

Nu vă mai spun nimic. Uneori trebuie să taci şi să asculţi. Anca va mai cânta.