Tu ţi-ai vinde maşina pentru pace?

Nu voi scrie despre Lista lui Shindler aici. Îmi fac tema pentru facultate şi e suficient. Totuşi, când scrii despre evrei şi despre suferinţele lor, când scrii despre fraze ca: “Această lista este viaţă. Dincolo de ea, începe infernul” sau “Cel care salvează o singură viaţă salvează omenirea” parcă nu poţi să o faci cu bucurie în suflet.

Şi ce te faci, dacă, în timp ce scrii despre suferinţele evreilor din perioada Holocaustului, primeşti un newslatter care se intitulează: “Israel: Ajutaţi-ne să îi distrugem pe palestinieni!”? Continui să îţi faci tema, acesta e răspunsul. Dar merge tot mai greu şi îţi pui tot mai multe întrebări la care nu prea găseşti răspuns.

Cine suntem noi ca să hotărâm cine să moară şi cine să trăiască? Cine suntem noi ca să judecăm pe cei care au decis să ucidă? Cine suntem noi, cei care, fără să vrem sau cu bună intenţie, ucidem în fiecare zi? Cine suntem noi cei cărora ne place să privim la suferinţele altora şi să ne axam numai pe proximitate: dacă nu e cineva apropiat nouă, nu ne pasă. Cine suntem noi atunci când încetăm să mai fim oameni?

Nu mi-aş dori să fiu în locul lui Shindler care la sfârşitul cărţii, se plânge: “Aş fi putut salva încă 10 oameni dacă aş fi vândut maşina asta!”