Dansul vulcanilor şi curajul curcilor

“Eu nu cred că a dansa pe vulcani e, neapărat, o dovadă de curaj. Poţi dansa la fel de bine la poalele lor.”

O. Paler, În apărarea lui Galilei

Nu te face cu nimic mai mare faptul că eşti mai înalt într-o ţară unde nimeni nu dă doi lei pe un om de  2 metri. Şi nici nu contează cât de bun eşti într-o lume mai bună ca tine.

Nu are sens să te fereşti de ceva care oricum nu te pândeşte, nici să cauţi scuze pentru păcatele pe care, poate, nu le-ai comis… încă.

Nu e important să te fereşti de tine. De ce nu încerci să îţi cauţi libertatea în tine în loc să o aştepţi de la alţii? E mai simplu să cobori standardul decât să ridici aşteptările?

Când eram mică, alergam curcile înainte să se urce pe magazia din spate. Eu le alergam ca să coboare, ele credeau că le alerg să se urce. Şi se cocoţau acolo sus, până când întunericul le speria mai tare decât nuiaua mea.

A fost prima şi singura vară în care am crescut curci. Nu puteam lupta cu ele, nici contra lor. Totuşi, ciorba o mai mănânc uneori. La fel ca alţii pe a mea.

Recenzie de zâmbete

“Te miră? Am cunoscut pe cineva care s-a dezvăţat să râdă. Are dinţii stricaţi, mulţi i-au căzut şi se fereşte să deschidă gura mai mult decât e necesar pentru a rosti într-un fel chinuit cuvintele. (…) Frica de a-şi arăta gura goală i-a limitat libertatea şi în alte privinţe. Şi poate cel mai rău e faptul că a ajuns să-i urască pe cei care râd în gura mare.”

O. Paler, Apărarea lui Galilei

Îmi place zâmbetul meu atunci când ţin gura închisă ca să nu mi se vadă spaţiul mare dinte dinţii din faţă. Am şi gropiţe şi mulţi au căzut în ele la timpul lor.

Îmi place zâmbetul surorii mele când urcă o treaptă în oraş. Îmi spune simplu, arătându-şi dinţii ca într-o reclamă la cea mai albă pastă de dinţi: “Gata şi asta.”

Îmi place zâmbetul cu mâna la gură a bunicii. Cândva, a urcat borduri şi a fermecat cu gropiţele. Acum, îşi schimbă baticul de fiecare dată când vine cineva în vizită.

Îmi place zâmbetul Monei. E ştrengăresc, copilăros şi inteligent. E persoana cu cele mai multe tipuri de zâmbet. Trebuie să fii norocos să le înţelegi.

Îmi place zâmbetul Anei. De fapt, Ana râde prin zâmbete, vinde bucurie la telefon şi scrie smile-uri celor care au mai mare nevoie de ele.

Îmi place zâmbetul lui Gheorghiţă. Sunt vreo 2 ani de când îl rog să-mi zâmbească atunci când ne întâlnim. El râde ca un adevărat rădăuţean cu iz de programator.

Îmi place zâmbetul celor care vor să încerce, celor care speră, celor care dau, celor care ştiu să primească, celor care citesc.

Îmi place zâmbetul tău.

 

 

 

Exerciţiu de optimism călător

“În fiecare drum am renunţat la peisaje interioare în favoarea celor adevărate, înlocuindu-le, din păcate prea des, cu imagini văzute furtiv, în treceri grăbite, astfel că aş fi îndreptăţit, uneori, să mă întreb în ce măsură asemenea împrejurări, ce mi-au fost mai degrabă impuse, căci am o natură retrogradă, de sedentar, nu m-au sărăcit, în loc să mă îmbogăţească. “ (O. Paler, Drumuri prin memorie)

Cele mai grele decizii le iei atunci când trebuie să alegi între două lucruri care îţi plac şi care ţi se par bune. Până la urmă, ajungi la concluzia că unul e mai bun decât altul, dar că, de cele mai dese ori, trebuie să renunţi la cel ce ţi-i mai drag.

Cele mai scumpe călătorii sunt cele pe care ţi le imaginezi în interiorul tău. Când ajungi să vezi locurile închipuite, eşti mai degrabă dezamăgit decât mulţumit şi fericit că ţi-ai împlinit visul.

Cele mai mari treceri sunt paşii până la cel mai apropiat loc în care să te simţi tu. Şi uneori, îţi dai seama că nici acolo nu eşti singurul care e singur.

Cele mai mari dorinţe la ora asta ar fi o pereche de tenişi gri, o carte pe care sper să o cumpăr în curând: “Pământul este plat” de Th. Friedman şi posibilitatea de a zbura prin planurile mele. De ce nu, poate va veni şi împlinirea curând. La ora asta, sunt optimistă.