Când scrisul se întoarce acasă

Totul a pornit de la amintirea din liceu a unei vechi prietene şi de răni vechi care trebuiesc vindecate. Probabil e criza sfertului de veac sau bucuria de a trăi pentru mine. Ce să fac, în 10 zile o să mai trec un prag şi vă anunţ de pe acum că vreau doar flori şi ciocolată, cărţi, o eşarfă roşie, un salt cu paraşuta, un zâmbet cald şi o sticlă de apă plată, mare.

“Miha, tu mai scrii?”

—–Ţinând cont de faptul că mi-a luat 1 minut să găsesc semnele de întrebare pe tastatura în română… e uşor de ghicit răspunsul.

Chiar aşa… Miha, de ce nu mai scrii? Everdene… unde sunt poveştile tale?

Anul trecut pe vremea asta scriam poveşti despre Olanda după o promisiune făcută lui Dan. Anul asta, de atâta delăsare ( cu scuză de stres, serviciu, schimbări de temperatură, somn) n-am trimis nici măcar un mesaj de Anul nou sau Craciun. Da, ştiu.. sinceritarea asta!

De fiecare dată când Cip îmi zice Everdene ( şi îmi zice cam  de 10 ori pe zi) îmi amintesc de Everdene dar o Everdene altfel. Everdene la început de timp atunci când timpul avea răbdare, o Everdene în mijlocul oamenilor, în autobuz ( cu bilet şi abonament), în sala de curs ( cu plângeri despre FEAA şi cu disertaţia susţinută sus şi O, Doamne cât de tare), o Everdene cu poveşti despre caritate şi cu fapte de viaţă.

De fapt… Everdene tocmai a vorbit cu cel mai aprig susţinător al său, cu prietena care i-a dat viaţa visului cu amintiri şi timp. De aceea, Everdene e fericită şi răcită şi liniştită. Şi chiar aşa, câte chestii frumoase s-au întâmplat în ultima jumătate de an şi câţi oameni frumoşi am cunoscut. Chiar merita împărtăşită experianţa.

Dar, ca un Flash rapid, câteva spicuiri, pentru cei care îşi mai amintesc de ultimele poveşti:

– Doamna Angela şi-a schimbat medicul şi a fost operată în ajun de Crăciun:) Este bine şi recunoscătoare celor care au contribuit la împlinirea ei fantastică!

– Everdene a văzut America şi a primit invitaţii pentru februarie să o mai vadă din nou. Cine ştie, poate lumea asta nebună are nevoie de poveşti proaspete şi viza pe 10 ani va fi fructificată.

– Mersul cu autobuzul a fost înlocuit de cel cu taxiul şi permisul de conducere nici în plan deocamdată nu e pentru că m-am speriat de zăpada din decembrie şi ianuarie! (Hi hi, ha ha!)

– Zâmbetul Anei şi al Elizei a fost înlocuit de parfumul Simonei căreia îi urez un bun venit în nebunia mea zilnică şi virtuală ( Simona nu ştia până de curând cine e Everdene). Ana şi-a băgat picioarele încălţată cu cer albastru şi speranţe verzi iar Eliza a primit o minune mică, de vreo 3 luni cu nume de înţelepciune. Pentru toate 4, sănătate şi bucurie:)

– Anca a revenit în ţară pentru scurt timp şi am putut să depănăm amintiri nebune despre nebuni şi turte coapte, de dorul poeziilor din copilarie.

P.S. Mulţumesc Lavi, Anca şi Ana pentru telepatia din gând. Acum, mă duc să-l îmbrăţişez pe Gabriel Oak care se uita la Discovery.

 

 

Scrisoare de dor de Anca

E o nebunie curată să îţi scriu pentru că abia am curajul să o fac şi sunt absolut sigură că nu vei apuca să citeşti vreodată aceste rânduri. Dar, în sufletul meu te caut mereu şi din când în când încerc să sun la ultimul număr pe care mi l-ai lăsat. Te caut şi pe Google din când în când, cam odată pe lună, cu speranţa că o să apari cumva, undeva, cândva. Nu pot întreba de tine. Ştiu că aş putea stârni revolte şi gânduri ciudate. Însă, azi vreau să îţi amintesc de ce îmi plăcea să îţi zic aşa de mult în copilărie: “Fată, eşti nebună!?”

Dacă încerc să mâ gândesc… nebunia noastră era frumoasă şi copilăroasă, chiar şi atunci când am mai crescut şi am început să ne facem confesiuni care nu se mai legau de matermatică sau română. Draga mea, mi-i atât de dor de tine şi aş vrea să ştii asta, în special astăzi.

Îţi mai aminteşti când, atunci când erai stresată mergeai la tablă şi scriai (după ce elevul de serviciu abia o ştersese): “Alcătuiţi propoziţii” şi “Ana are mere”?

Îţi mai aminteşti când, din întâmplare sau nu, părinţii noştri ne-au cumpărat rochii la fel, din catifea albastru închis, cu nasturi mari şi guler alb? Apoi… am jucat în piesa aceea de teatru cu iepure şi cu ogar?

Îţi mai aminteşti de concursurile de poezie eminesciană când recitam împreună “Doina”? Tu recitai “De la Nistru pân la Tisa” şi eu “De la Turnu-n Dorohoi”…

Mai ştii scumpa mea când veneai la mine şi râdeam de nu mai puteam până aproape ni se făcea rău şi îmi spuneai mereu: “Fată, eu cred că nu îs normală!”

Mai ştii cum stăteam cu tine când fumai şi îţi făceam morală uneori, pe deal la şcoală? Mai ştii de câte ori te rugam să ai grijă de tine şi să fii luptătoare?

Tu nu ştii draga mea.. dar eu mereu când  mergeam la tine acasă mă întrebam cum de e aşa de curat şi cum de stau fructele şi dulciurile fără să le mănânce nimeni. Tu, când veneai la mine acasă îţi plăceau turtele mamei pe plită şi gălăgia şi dezordinea produsă de cele 3 fete mai mici decât noi. Ştii cât de mult îmi plăcea când observai că am schimbat ceva sau că era mai ordonată casa pe moment ce fetele creşteau?

Draga mea, sunt atât de multe lucruri pe care aş vrea să ţi le spun. Însă… nu ştiu de unde să te iau şi nici încotro să apuc după tine. Sper şi mă rog că eşti bine. Şi azi, mai mult ca oricând, sper să fii fericită.

La mulţi ani, Anca! Încă mai aştept un semn.

Olanda pentru prieteni. Cu informatica.

Azi a fost o zi bună. Începând cu nenea care a venit dimineaţă şi a rezolvat treaba cu prizele. Acum, pot să mă apropii de atmosfera Ancăi. Odată, în curând, voi vorbi pe larg despre ce îmi place mie în casa ei.

Însă, ziua a continuat cu muult de lucru la serviciu, prezentare de proiect reuşită cumva şi în final… limonadă cu mentă în Maideyi în companie prietenilor meu care codează toată ziua. Şi da, a fost bine şi fără fumători, şi fără atenţie din partea Izabelei:)

Însă a fost seara amintirilor frumoase, amintiri dintr-o vreme când eu îmi doream să lucrez într-o firmă cu programatori doar pentru că îmi ascultam prietenii rostind unele cuvinte fără niciun sens pentru mine atunci: .NET, Burada, Lucanu, Procese stocastice, Algoritmi generici etc etc… Şi uite că într-un final am ajuns să lucrez într-o firmă cu programatori.

A fost momentul să o văd prima dată anul acesta pe Mona. Ciudat cum timpul ăsta ne face aşa de ocupaţi uneori. Mona e bine ca de obicei şi ocupată ca întotdeauna, visatoare şi cu părul tuns (puţin). Cu telefon nou şi speranţe interesante, cu zâmbet cald şi prietenie frumoasă în inimă. Vino Anca, să o vezi:)

Şi am ajuns acasă cu un simţământ frumos şi cu linişte în suflet până la începutul zilei de mâine când o iau de la capăt şi nu mă mai aşteaptă seara limonadă la Maideyi ci aspiratorul şi o povestea mai puţin romantică.

Şi totuşi, azi voi scrie şi Olandei ceva:

Draga mea, ai grijă de prietenii noştri. Pentru că noi patru ce ne-am băut cafeaua şi limonada avem la tine pe buni prieteni. Să le faci întoarcerea grea şi bicicleta uşoară.

P.S. Dedicaţie pentru Anca, Andrei şi Călin