Pentru că e.

… pentru că ştie să râdă frumos şi inteligent de fiecare dată când o dau în bară.

… pentru că atunci când arde două pungi de orez cu legume îmi spune sincer: „Ştiu ce am greşit. Data viitoare o să îmi iasă perfect.”

… pentru că are răbdare să aştepte până Facultatea de Psihologie va avea rampă.

… pentru că speră că i se va recunoaşte titlul de „psiholog pentru cei cu nevoi speciale”. Practica a făcut-o deja cu  sora mai mare.

… pentru că iubeşte rozul şi viaţa.

… pentru că merge înainte când liftul e stricat.

… pentru că e a mea şi pentru că e ea.

… pentru că împlineşte 19 ani

La mulţi ani, Olivia!

 

 


Alina, cea cu vino-n UE

“Mai ştii ce s-ar putea întâmpla în viitor? Se închid graniţele, iesim din Uniune?”

Aşa îmi spune colega mea de apartament, încercând să mă convingă să mă duc într-un loc frumos de Revelion. Mai mult decât atât, chair ea se decide să păzească graniţele ca să fie sigură că ne întoarcem înapoi.

Alina. Ce nume simplu, ar spune Vama Veche.

La ultima ieşire în oraş cu un tip, Alina nu a păzit prea bine graniţele propriului buzunar şi a plătit consumaţia: 9 lei. A lăsat o bancnotă de 10 lei pe tejgheaua de la bar iar tânărul dobitoc a luat restul de 1 leu. Când a aflat vestea de la colega mea, a plecat împiedicându-se de propria zgârcenie. Nu, Alina nu va mai iesi niciodată cu tineri dobitoci.

Alinuţa conduce un Fiat Punto pe care încă nu l-am botezat. Mai are timp, ţinând cont că face pe taximetrista ori de câte ori suntem prea comode să luăm autobuzul. Nu ne ia bani pentru cursă, vrea doar să punem contribuţia la cărat ficusul prin oraş, la cărat sacoşele cu provizii sau la… cursurile de actorie pe care speră să le urmeze cândva.

Alina lucrează la  un call center şi parleşte în italiană zi de zi, oră de oră, full time. Şi-a ales un master legat de Europa şi încearcă să nu se despartă nici măcar cu gândul la italienii pe care încearcă să îi convingă să vorbească cu ea.

Dacă Alina se supără, nici liftul nu mai merge cum trebuie. Daca Alina râde, iese soarele.

Şi cum să nu mă bucur de ea? Mai ales când dă televizorul la maxim şi spune: “Mă apucă învierea a doua până găsesc ce îmi trebuie!”

Va continua…

Comunicarea liniştii şi râsul muţilor

În staţia de autobuz, aştept un 19. Un ţipăt în capătul străzii îmi dă de înţeles că un copil tocmai are probleme cu ascultarea de părinţi. Părintele însă, are o privire dură şi nu spune nimic. Se uită la  fetiţă, o scutură puţin şi îi face semn spre staţie.

Nu sunt singuri. Mai sunt două femei tinere cu doi copiii, un băieţel de 4-5 ani şi un altul de câteva luni care plânge în braţele mamei sale. Femeia îl leagănă, îl mângâie şi murmură un ssstt pierdut. E mută.

Copiii mai mari, încep o joacă în cabina telefonică din staţie. Bărbatul îl apucă pe băiat de o mână şi îl urcă pe banca din staţie şi îi spune: “Nu dau nimi la ti…Nimi…bani, nimi…”. Fetiţa se uită cu uimire, îl ia pe bărbat de mână şi îi spune clar: “‘Dar mie imi dai, nu?”

Conflictul dintre băiat şi bărbat continuă. Copilul evită să vorbească, doar plânge şi încearcă să i se adreseze mamei prin semne. Mama nu poate spune nimic pentru că bebeluşul vrea ţinut în braţe cu ambele mâini.

Autobuzul soseşte şi ne urcăm toţi în el. În gălăgia din interior, muţii par cei mai fericiţi. Au găsit loc în spate, pe ultimele banchete de pe fiecare rând. Îşi spun glume prin semne şi râd mut, ciudat şi încet, ca să nu îi audă nimeni. Numai copiii sunt bucuroşi că merg la Billa şi mai se ceartă cine o să îşi cumpere mai multe dulciuri.

În autobuz, nimeni nu observă liniştea lor. De fapt, dacă ar observa-o e posibil să dispară.