Dorul de erasmus, cartofi şi catalană

Printre căutările din ultimul timp, trei merită toată atenţia. Sunt relaţionate cu tot ce se întâmplă în ultimul timp pe aici şi prin viaţa mea. Nu spun că lucrurile nu stau altfel decât le văd eu, dar nu mă pot obişnui deocamdată să îmi fie bine… în altă limbă.

Poze cu cartofi în chiloţi – Nu ştiu ce spera să găsească cel care a căutat aşa ceva pe Internet, dar a ajuns pe pagina mea şi vreau să îi spun că numai cartofii mai lipsesc din poze. În rest, legumele sunt nelipsite de pe masa noastră de erasmuşi: prăjiţi, copţi, fierţi… toate felurile şi pentru toate gusturile. Totuşi, e sesiune şi trebuie să avansăm puţin.

Despre război şi pace rezumat erasmus – Încă nu am citit niciun rezumat special despre viaţa erasmuşilor sau despre  războiul din inima lor când trebuie să plece acasă sau când trebuie să facă faţă la tot felul de provocări… catalane. Oare, cum o arăta pacea? . Şi… în ce limbă îl poţi găsi rezumatul ei? Răspunsul vine imediat.

Catalană, mi-e dor de tine – Mă bucur să ştiu că mai există nostalgici. Eu nu.

Tu ţi-ai vinde maşina pentru pace?

Nu voi scrie despre Lista lui Shindler aici. Îmi fac tema pentru facultate şi e suficient. Totuşi, când scrii despre evrei şi despre suferinţele lor, când scrii despre fraze ca: “Această lista este viaţă. Dincolo de ea, începe infernul” sau “Cel care salvează o singură viaţă salvează omenirea” parcă nu poţi să o faci cu bucurie în suflet.

Şi ce te faci, dacă, în timp ce scrii despre suferinţele evreilor din perioada Holocaustului, primeşti un newslatter care se intitulează: “Israel: Ajutaţi-ne să îi distrugem pe palestinieni!”? Continui să îţi faci tema, acesta e răspunsul. Dar merge tot mai greu şi îţi pui tot mai multe întrebări la care nu prea găseşti răspuns.

Cine suntem noi ca să hotărâm cine să moară şi cine să trăiască? Cine suntem noi ca să judecăm pe cei care au decis să ucidă? Cine suntem noi, cei care, fără să vrem sau cu bună intenţie, ucidem în fiecare zi? Cine suntem noi cei cărora ne place să privim la suferinţele altora şi să ne axam numai pe proximitate: dacă nu e cineva apropiat nouă, nu ne pasă. Cine suntem noi atunci când încetăm să mai fim oameni?

Nu mi-aş dori să fiu în locul lui Shindler care la sfârşitul cărţii, se plânge: “Aş fi putut salva încă 10 oameni dacă aş fi vândut maşina asta!”