Memento M.M.

“How can you forgive if you don’t remember to forget?”

(Memento mori, Jonathan Nolan)

Să trăieşti într-o lume absurdă care să nu îţi ceară nimic şi căreia nu îi poţi pretinde nimic. O lume care nu ştie încotro se îndreaptă şi nu vrea să recunoască de unde a plecat. O lume rece, neagră şi tristă. A trecut mult timp de când nu am mai zâmbit pentru a-mi colora lumea şi e mult de când trăiesc în alb şi negru.

Şi nu pot să uit. Nu pot să uit tot ce ştiu că va trebui să treacă. Nu pot uita ceea ce ştiu că o să se întâmple şi nu pot opri inevitabilul. Şi care a fi inevitabilul meu? Unde va fi uitarea şi iertarea?

Nu pot să mă iert pe mine pentru că uit să sper. Îmi pare rău, regret, dar îmi e dor să recunosc că sunt prea slabă pentru a uita. Nu mă iert pentru că mă uit din ce în ce mai des. Amintirile astea….

Ce mai pierdem uneori


O zi obişnuită şi o seară şi mai obişnuită. E frumos afară şi mai zabovesc puţin cu prietenele prin oraş. Nu mă pot hotărî dacă ar trebui să merg cu autobuzul sau ar trebui să iau tramvaiul. Îmi doresc să vorbesc, să râd…să mă îndrăgostesc. Pare seara perfectă pentru plimbare. Îmi sun iubitul şi îl întreb dacă nu doreşte să mă însoţească. Îmi spune că e obosit, a avut o zi grea şi nu va veni. Dar mă roagă să-i trimit un mesaj când ajung acasă…să fie liniştit că am ajuns cu bine.

O noapte caldă şi frumoasă. Mă hotărăsc să merg cu tramvaiul. E puţin trecut de 22 şi mai am şanse să prind unul. Ciudat….toate vin dinspre casă, dar niciun tramvai nu vine să mă ducă în locul atât de drag mie. Mai zăbovesc. E atât de frumos. Mai opreşte o maşină la semafor, mai îmi face un băiat cu ochiul, mai zâmbesc puţin şi mă bucur de veselia celor doi care merg îmbrăţişaţi. E frig puţin în suflet şi dor în mine…Dar semaforul se face verde iar maşinile pleacă. În urmă vin altele…şi tot aşa.

Mă uit la staţia din faţa florăriei. E cam puţină lume iar autobuzele sosesc din ce în ce mai rar. Dar…eu mă încăpăţânez să aştept tramvaiul. Trece pe lângă mine un prieten vechi. Mi se face atât de dor de zâmbetul lui şi ştiu că l-am pierdut de mult…E rece totul între noi de când am decis să mergem pe drumuri separate.

E trecut cu 10 minute de ora 22 şi tramvaiul nu mai vine. Renunţ la ideea de a merge cu tramvaiul şi mă duc la staţia de autobuz. Când pun piciorul pe trecerea de pietoni, aud în spatele meu sunetul atât de cunoscut al vehicolului care doream să mă ducă acasă. Asta e! Am mai pierdut un tramvai…Nu-i nimic…vor trece autobuze şi unul va fi al meu. Măcar atât să am: un autobuz care să mă ducă acasă.

În faţa florăriei sunt scoase afară crizanteme galbene şi albe, pământ de flori şi nişte crenguţe de brad pentru coroniţe. Niciun cumpărător, niciun autobuz, nicio haină mai groasă pe mine.

Dintr-o dată, opreşte o maşină din care coboară un bărbat tânăr care se îndreaptă cu paşi siguri spre florărie. În urmă, vine autobuzul meu, opreşte şi…trece mai departe. Da! Nu mă pot abţine…îmi place atât de mult să văd ce flori cumpără tânărul din florărie la aceea oră. Îl văd îndreptându-se spre rafturile cu trandafiri, il văd cum ridică unul, îl pune apoi la loc, mai încearcă şi alţii căutând parcă trandafirul perfect…

Mai trece un autobuz…şi eu stau tot în faţa florăriei. Da, era maşina pe care o aşteptasem, dar floarea bărbatului era mult mai importantă. Îl văd ducându-se să plătească ce a cumpărat şi aşteptam cu nerăbdare să văd cum arată buchetul.

Merge încet, parcă nedorind să ajungă la maşină. Poartă în mână doi boboci de trandafir roşii. Îi miroase şi îi strânge la piept, apoi îi aşează cu grijă pe bancheta din spate. Înainte de a deschide portiera din faţă, scoate un şerveţel şi îşi şterge lacrimile. Intră în maşină şi după o ultimă privire aruncată la flori, porneşte.

În urma lui pornesc şi eu. Nu mai am nevoie de nimic. Nu mai vreau să pierd nimic. Trimit un mesaj că am ajuns acasă. Acasă…fără trandafiri, fără tramvaie şi fără lacrimi.

21 februarie 2008, Pentru dorul de Iaşi, casă, flori şi n…

Nu priviti in jos. Pastrati furculita.

Am citit astazi o intamplare. Nu stiam ce semnificatie va avea aceasta intamplare la sfarsitul zilei.

Doctorul i-a spus unei femei grav bolnave sa se pregateasca de moarte. Ea a luat legatura cu pastorul sau si i-a dat indicatii legate de modul cum avea sa fie organizat serviciul funebru: ce imnuri sa fie cantate, ce pasaje din Biblie sa fie citite. Femeia a mai spus ca doreste sa fie inmormantata cu Biblia ei favorita.

Cea mai ciudata cerere adresata pastorului a fost: “Vreau sa fiu inmormantata cu o furculita in mana”. Uimit, pastorul a cerut o explicatie. Femeia a spus: “In toti acesti ani cand participam la cate o masa la biserica, partea care imi placea cel mai mult era cand cea care spala tacamurile de la meniul principal imi spunea: PUTETI PASTRA FURCULITA! Aceasta era partea mea preferata pentru ca stiam ca urma ceva grozav. Nu era doar dulceata. Era ceva consistent-placinta sau tort.”

Femeia a continuat: “Asa ca oamenii vreau sa ma vada in sicriu cu o furculita in mana si vreau ca ei sa se intrebe: Ce-o fi cu furculita? Atunci vreau sa le spuneti: Vine ceva mai bun. Pastrati furculita.”

Pastorul a imbratisat femeia. In scurt timp aceasta a murit. La inmormantarea ei toti au vazut ca toate lucrurile erau asa cum i-ar fi placut ei sa fie. Dar toti puneau aceasi intrebare: “Ce o fi cu furculita?”

Pastorul a spus ca femeia aceea, prietena lor, dorea sa stie ca pentru toti care mor in Hristos, ziua mortii nu este o zi a infrangerii. Este o zi de sarbatoare  pentru ca vine ceva mai bun.

Pentru amintirea lui Ady…