Ştii… mi-i frică de români!

În fiecare seară ne întoarcem de la universitate în jur de ora 2. Dacă avem mai mult de lucru, stăm şi mai mult. Niciodată nu mi-am pus problema că mi-ar fi frică să mă întorc acasă la ora aceea. Chiar dacă eram singură, sau chiar dacă eram împreună cu Laura. Însă, o întămplare m-a făcut să gândesc serios la problema aceasta, acum, cu două zile înaintea plecării din Lleida.

Când mergem dimineaţa la universitate, la semaforul de lângă blocul nostru, doi români spală parbrize sau cerşesc. Fac cu rândul. Când unul are cârjele, când unul are soluţia de curăţat (dacă nu o fi numai apa de la chiuvetă în interiorul recipientului).

Ne văd trecând şi îmbrăcămintea elegantă a Laurei le atrage atenţia. “Uite ce guapa e!”, spune unul dintre ei. Văzând că am zâmbit amândouă, celălalt continuă: “Astea înţeleg ce le spui”. Trecând pe lângă ei, le dau “Bună ziua!” şi le spun să meargă acasă că e bine acolo. Cel cu cârjele, începe să îmi ţină teoria muritului de foame în ţară şi încearcă să mă convingă: “Nu ai şanse în România!”. Între timp, celălalt, grăbeşte pasul în urma noastră,dar se face roşu la semafor şi se opreşte.

Spre seara, când reveneam la universitate, românii eram la locurile lor. Schimbaseră cârjele şi sticlele.  Două pungi de la Mercadona, stăteau atârnate pe bara de lângă carosabil. Din nou, bărbaţii se uită lung la noi, fără a scoate un sunet. Ne recunosc şi ne urmează, dar aceaşi culoare roşie a semaforului le spune că munca lor e mai importantă decât urmăritul străinelor românce pe stradă.

Mă uit la Laura şi îi spun că mi-i frică pentru când ne întoarcem acasă. Primesc confirmarea: “Şi mie.”

Din fericire, programul de lucru al românilor nu se întinde până la ora 2 noaptea. Şansele lor sunt mici aici şi ale mele în România. Abia aştept semafoarele româneşti.

Fuga de vântul catalan

Vântul din Catalunia nu face bine tenului românesc. Te face să stai în casă şi să te sperii de toate geamurile deschise de la vecinul de sus. Faţa nu mai e românească de mult fiindcă apa catalană a început, încet, să o înstrăineze.

Vântul din Catalunia nu face bine mâinilor româneşti. Când mergi pe stradă şi simţi că te ia totul pe sus, îţi dai seama cât de neputincios eşti. Şi nu numai că eşti, dar previziunile meteorologilor îţi spun că aşa vei fi şi în continuare.

Vântul din Catalunia nu face bine gunoiului. Resturile, pe care încerci să le aduni, sperând că îţi vei da seama ce e cu viaţa ta, se împrăştie peste tot. E greu să mai ţii cont de reciclarea gunoaielor pe un timp ca acesta. Le pui pe toate în acelaşi tomberon şi speri că maşina va veni la timp ca să nu îi deranjeze pe alţii mirosul.

Vântul din Catalunia nu face bine stăinilor din jurul tău. Îi face să se sperie mai mult şi să se îndepărteze mai tare. Şi refalele în care simţeai un iz de prietenie nu fac decât să te usuce mai mult de dor.

Vântul din Catalunia nu face bine studenţilor care mai au un strop de sesiune. Soarele de afară, văzut pe geam,  le dă speranţe că poate o să treacă la examene, însă vântul din realitate le spulberă visele. Mai au de lucrat şi la capitolul visuri.

Vântul din Catalunia nu îmi face bine nici mie. Îmi dă dureri de cap şi stări care nu se încadrează în previziunile INMH (România). Suflă cu putere de la Barcelona la Bucureşti şi în curând, va trebui să îi shimb direcţia. Aştept vremuri umede şi reci.

Once upon a time, the old Ion şi mătuşa Jane…

Tatăl încearcă să îi explice fetiţei cum stă treaba cu poveştile în limba română. Fetiţa, născută şi crescută în Statele Unite ale Americii, nu înţelege  mare lucru. Vorbeşte în româneşte, dar numai lucruri simple şi elementare. Totuşi, înainte de culcare, tatăl mai face o încercare.

– A fost o dată ca niciodată, un moş şi o babă.

– What does it mean “moş”?

– Well… Este un very old man…

Şi povesta continuă cu explicaţiile referitoare la “babă”. Tatăl, dezamagit, adoarme înaintea copilului.

În seara următoare, tatăl schimbă stilul. Moşul, din povestea “Fata babei şi a moşului” va deveni “Old John” iar baba va fi “aunt Jane”. Cele doua fete sunt la colegiu, una are o maşină scumpă, alta are o simplă bicicletă. Şi problema este că “aunt Jane” nu o place pe  Maria care e, de fapt,  “a very good girl”.

Peste un timp, fetiţa îi cere tatălui să îi spună încă o poveste. Şi crede că poveştile româneşti sunt grozave. Nu se mai satură de ele. Tatăl, care dorea să o înveţe pe fată puţin din specificul românesc, îşi dă seama că nu a făcut decât să o încurce mai tare. Şi orice ar face, nu va putea schimba situaţia. (Adaptare după Ovidiu Raduleascu, Dilemele unui înger)

Nu mi-a venit să cred când am aflat câteva chestii interesante despre copiii românilor din Spania.

Copiii români din Spania nu ştiu să se joace în română. Plecaţi de la vârste mici sau născuţi în Spania, micii români au învăţat diverse jocuri la şcoala. Apoi, au început să se obişnuiască să vorbească numai în spaniolă atunci când sunt cu cei d vârsta lor. Dacă sunt şi persoane spaniole, nu ar fi o problemă prea mare. Însă, de exemplu, nepoţelele mele (au aproximativ 10 ani), când se întâlnesc şi rămân singure, încep să vorbească şi să se joace în spaniolă.

Mona, una dintre nepoţele, îşi traduce din spaniolă ce vrea să spună şi apoi o auzi vorbind româneşte. Are probleme cu timpurile verbale, articolele, face greu acordurile şi de multe ori, o aud întrebând-o pe sora mea: “Cum se spune mare în română?”. Familia e pentru Mona, “familiarii mei”. Are un stil foarte draguţ şi distractiv de a vorbi, însă în momentul în care trebuie să explice sau argumenteze ceva, trebuie să se gândească (traducă) mai mult.

Dacă ar fi să aleagă cărui grup să aparţină, românii s-ar duce mereu acolo unde sunt spanioli şi ar vorbi în spaniolă. Sunt români care nu se străduiesc să îşi înveţe copilul limba română şi preferă să vorbească spaniola în casă. Alţii, îşi obligă odraslele să gândească în română şi de multe ori nu se aleg decât cu traduceri comice.

O să povestesc altă dată despre cât de mult i-a plăcut nepoţelei mele să calce în “balegă” şi cît de greu i-a fost să accepte că animalele de pe câmp nu erau de vânzare. Dar asta se întâmpla când a venit după cinci ani, pentru prima dată, în România. În străinătate, copiii înţeleg altceva. Şi când nu înţeleg, întreabă şi de cele mai multe ori, nimeni nu le explică, în română, ce înseamnă un cuvânt.

Peste ani, pe unde îl va duce viaţa, fostul copil român într-o ţară străină, va crede că este “bătrân”, “elder” sau “viejo”. Poveştile despre viaţa lui vor începe mereu cu amanunte străine şi călatoare. Nu era mai uşor să i se explice că “moşul” nostru e mai frumos şi mai fericit decât toţi “bătrânii” lor?