“Eu şi Canada mea”- vizită scurtă

Ieri am fost în Canada după o perioadă destul de lungă. Impresiile şi activităţile au fost încadrate în ciclul: “ai 15 ore să te redescoperi, vezi să nu faci prea furtunoasă regăsirea”.

Indicatorul. Tot cu “” în loc de “Δ. În urmă cu ceva ani, cineva (rămas un necunoscut) a pus peste “” o bandă neagră de scoci cu “Δ. Apoi, cei de la drumuri şi poduri au schimbat indicatorul şi au scris noul nume al satului meu: SMÎRDAN (fost Canada). La ora aceasta, l-au schimbat din nou şi iar trăim într-un sat greşit (scris, cel puţin).

Poarta şi banca. Am o poartă verde de fier la care se adună de obicei toţi copii de prin jur. Mama scoate o bancă veche de lemn, iar ei stau şi vorbesc vrute şi nevrute. În ultimul timp, discuţiile despre şcoală şi profesori au fost schimbate din grija pentru sexul opus. Am greşit, se pare că nu mai sunt copii, au mai crescut vecinii mei.

Florile. Îmi amintesc zilele în care o rugam pe mama să îmi dea voie să sap grădiniţa în faţă. Atunci nu dorea să aibă multe flori în jur. Acuma, casa e plină de flori. La fel şi curtea. Copacii în jur înfloriţi şi narcisele galbene, îmi urau parcă numai veselie şi parfum. Eram acasă.

Dulapurile. Nu m-am putut abţine să nu iau dulapurile de haine la rând, doar doar oi găsi ceva mai vechi şi uitat, folositor în prezent. Mi-am verificat şi locul pentru papuci, şi cel pentru cărţi. Sertarele de la bucătărie şi frigiderul nu au fost uitate. De peste tot, mi-am mai luat măcar un strop de casă.

Doamnele mele. Am intrat pe poarta primei mele învăţătoare cu emoţie şi bucurie. Şi-a mai schimbat o uşă, a mai trecut o jumătate de an prin viaţa ei, a rămas aceaşi doamnă frumoasă şi înţeleaptă. M-a primit cu o căldură ciudat de pătrunzătoare şi cu braţele deschise. Mi-a spun aceleaşi lucruri: că arăt bine, că par sănătoasă, să am grijă de băieţelul meu:P, să încerc să iau cel mai frumos din viaţă şi să o vizitez din când în când. Ea nu ştia că pentru a lua ce-i mai frumos din viaţă, e nevoie de o vizită la ea în curte.

Doamna mai tânără m-a zărit din maşină. Am salutat-o şi mi-a zâmbit. Nu aveam timp să vorbim, însă simplul fapt că am văzut-o, a fost suficient. Şi iar mi-a trimis flori prin faţa caldă şi iubitoare. Iar mi-a spus că mă iubeşte şi că îi era dor să mă vadă aşa, pe fugă, ca de fiecare dată. Mai mult, îmi va spune mai târziu pe messenger.

Cimitirul. Tata e bine, la fel de singur, cu multe zambile înforite deasupra. Sunt roz, aşa cum îi plăceau lui. Cimitirul e mai ciudat ca altădată. Prea mulţi oameni dragi mie sunt alături de tata acuma. Prea multe flori recent puse, prea multe amintiri, prea multe locuri goale.

Coasta Morii. Te aşezi pe iarbă şi te înţeapă o furnică. Te muţi mai încolo puţin ca să prinzi ceva din muzica broaştelor. Spânţul şi Ciuboţica Cucului se întreg într-o competiţie ce măsoară care e mai galben. Iar nucii tăiaţi ar cânta. La fel ar face şi lacul secat şi moara părăsită. Mai sus, câmpul îmi aminteşte de verile toride în care prăşitul era ocupaţia mea “recreativă”.

Oamenii. Tanti Dorica e sănătoasă. Pe Vecina nu am văzut-o. Am aflat că a murit nenea Serafim… de jumătate de an. Ionel (Grasu) m-a salutat bucuros. Mache mi-a spus bancul obişnuit. Se vrea redactor de bancuri la ziarul pe care o să îl conduc eu (niciodată). Copiii lui Bajureanu şi-au luat maşină şi fac ture pe strada principală. În rest, copiii fac copii iar cei mici spun lucruri trăsnite.

Ieri am fost acasă, după o perioadă mai lungă în care am lipsit. Mi s-au terminat orele în care păsărelele îmi vorbeau iar florile îmi cântau. Canada mea a rămas în comuna Suharău. Acolo o voi găsi şi data viitoare.

La fel era şi acum doi ani...
La fel era şi acum doi ani...

Despre ceaţa câinilor şi focul oilor

“Numai arheologii ştiu ce este timpul” (Joan Fuster)

Timpul în Lleida are şi nu are răbdare cu oamenii. Şi…nici oamenii nu mai au răbdare să dea importanţă timpului. Şi totuşi…

Noaptea tărziu, Universitatea din Lleida miroase a lemne şi a foc de sobă. Ieşi pe hol, într-o pauză de citit în cele patru limbi (catalană, castellană, franceză şi engleză) şi te simţi ca în România. Sunt peste 5 ani de când nu am mai simţit mirosul de lemne într-o şcoală. Când eram în gimnaziu, ne chinuiam să furăm lemne şi să le aducem la braţul din faţa clasei noastre, doar doar… “s-o încalzi matahala asta de sobă!”

Dimineaţa, în Lleida e ceaţă. O ceaţă din aia care de face să îţi imaginezi că a venit Londra mai aproape de tine. Pe Bahluiul nostru (Segre, în catalană) vezi raţe care se chinuie să innoate împotriva curentului, prin ceaţă. Şi mă simt la jumătatea distanţei dintre Dorohoi şi Darabani, când încercam să îmi imaginez lucruri în opoziţie cu ideile altora despre viitorul meu. Era ceaţă atunci, e ceaţă şi acum. Numai engleza spalăcită, românească, pe care o vorbesc în weekenduri mă face să realizez că Londra mea e destul de departe.

Când nu ai ce face în Lleida ziua, plimbi un câine. Bine, poţi plimba şi doi şi trei… şi câţi ai (chef). Seara şi dimineaţa, “cei mai fideli prieteni ai omului” sunt scoşi să vadă lumea. Şi atunci… îmi doresc să fiu câine, să mă scoată şi pe mine cineva la plimbare, până nu-mi rugineşte lanţul. Când ies la plimbare câinii, Lleida arată ca o câmpie pe care ciobanii îşi plimbă oile. Cum cade noaptea, totul se retrage şi procesul de transhumanţă canină încetează. Ce dor îmi e atunci de oile copilăriei mele, şi de povestirea simpatică pe care mi-o spunea tata ca să mă adoarmă: “A fost o dată un cioban care avea multe, multe oi. Şi cum le păştea el, au ajuns la un pod pe care trebuiau să îl treacă.” “Şi mai departe?”, întrebam eu cu nerăbdare… Şi tata îmi spunea calm şi convingător: “Linişte, să aşteptăm să treacă oile!”