Prânz la Bazar (fără manele de data asta)

Astăzi voi vorbi despre un loc deosebit numit Bazar. E locul din Rotterdam unde se poate asculta muzică de toate felurile (inclusiv manele) şi locul unde se pot satisface mai toate gusturile culinare. Pentru că la Bazar mâncarea e bună, atmosfera e relaxantă iar chelneriţele întreabă mereu: “De unde sunteţi?”. Şi în jur poţi vedea familii venite să ia prânzul sau micul dejun, cupluri la o masă mai rapidă şi deosebită sau turişti în trecere.

Mesele sunt scrijelite şi vopsite în albastru, verde, galben. Şerveţelele sunt şi ele de mai multe culori iar farfuriile au forme care te duc cu gândul fie la modelele turceşti fie la castroanele de lut româneşti tradiţionale. Am încercat salată cu frigărui de pui, shaorma şi pâine cu mai multe chestii (specialitate olandezo-franceză parcă). Porţiile au fost suficiente pentru a ne sătura iar testul gustului a fost trecut cu brio. La salată şi shaorma am fost serviţi cu vreo 3-4 feluri de pâine, de la lipie la pâine neagră şi pâine rotundă abia scoasă din cuptor.

Restaurantul e pe mai multe nivele iar baia e făcută dintr-un mozaic multicolor şi de simţi în tablourile miniaturiştilor turci (că tot ne numim toţi Roşu). Chelnerii sunt simpatici, rapizi şi binevoitori iar lumânările puse în sticle de vin dau impresia de intim şi cald.

Normal, fotografii pentru exemplificare:

Pâine cu... multe!
Un fel de kebab cu aripioare
Frigări şi pâine

“Mă numesc Roşu” – dar şi câinele vorbeşte, nu-i aşa?”

Eu sunt câine şi, pentru că voi nu sunteţi făpturi la fel de înţelepte ca mine, o să spuneţi că un câine nu vorbeşte. Dar, pe de altă parte, păreţi a crede o poveste în care morţii vorbesc, în care eroii se folosesc de cuvinte pe care nu le cunosc. Câinii vorbesc, dar le vorbesc celor care ştiu să îi asculte.

(Mă numesc Roşu – Orhan Pamuk)

Înainte să citesc Mă numesc Roşu, credeam că turcii sunt cei din luptele cu  Mircea cel Bătrân, cei care poartă turbane şi gătesc baclava. Turcii aveau bazarul lor celebru lumea lor închisă dar atât de deschisă ochilor unor vizitatori curioşi. În ciuda faptului că autorul romanului este considerat „eretic” de către poporul căruia îi aparţine, Orhan Pamuk prezintă o fascinantă lume turcă văzută prin ochii unui copac dintr-o pictură, a unui câine care se plânge de hârtia „ordinară” pe care a fost pictat, a mortului care îşi dă seama că a fost fericit în viaţă sau a Roşului care se miră de ce a ajuns.

Istoria se petrece şi se derulează prin ochii celor care participă la ea. La început, mortul îşi descrie situaţia şi fosta ocupaţie: mort şi miniaturist celebru şi fericit. Apoi, diferite personaje participă la un fel de cercetare a crimei pentru ca în final, abia prin ultimul capitol să aflăm cine este ucigaşul. Povestea aparent banală a unei crime într-o lume a miniaturiştilor se transformă treptat într-o descrie a unor simboluri, într-o prezentare a credinţei unora şi a necredinţei altora, într-o încercare de restabilire a voinţei lui Dumnezeu.

Read More »