Despre mine, azi.

La 30 de ani înveți că oamenii contează, că încă te bucuri de zăpadă, că viața e frumoasă cu bune și rele și că apreciezi mai departe, la fel ca și până acum: sinceritatea, lucrurile adevărate, umanitatea și zilele mai puțin bune (pentru că de aici înveți).

16106924_10209497945820179_817546007_o

Tot pe la 30 de ani îți dai seama că vrei să citești mai mult, să fii ușor mai relaxată, să te complici mai puțin (dar totuși să te complici, să trăiești clipele cu ardoare, tărie și energie), să cunoști oameni noi dar să ții cu dinții la cei prezenți cu adevărat în viața ta.

Până la vârsta asta am învățat să copilăresc și îmi doresc să respect acest drept al copiilor mei. Am învățat să trăiesc, să sufăr, să plâng dar și să râd în hohote în special în timpul serilor petrecute în familie. De fapt, cred ca în 30 de ani am avut parte de cele mai bune lecții acasă, de cele mai bune exemple (atât de la mama cât și de la părinții lui Florin), de cele mai iubitoare îmbrățișări date de tatăl lui Florin și recunosc: l-a învățat și pe fiul lui cum stă treaba cu acest aspect.

Până la 30 de ani am avut răbdare să nu sar etapele, să învăț de unde se poate și să fiu fermă pe ceea ce îmi doresc, simt sau cred. Însă niciodată nu am considerat că dețin adevărul absolut, deși, uneori, am fost încăpățânată în ideile mele. Dacă apreciez ceva la mine (și da, eu nu sunt modestă la treaba asta, știu ce pot și fără a fi îngâmfată, la unele faze sunt mândră de mine, bucuroasă de mine, tristă de mine) e faptul că nu mă dau ușor bătută.

Din păcate sau din fericire, îmi iau majoritatea energiei din jurul meu. De asta pentru mine conteaza mirosul de cafea dimineața (chiar daca efectul mă trimite pe lună și de asta nu beau băuturi cu cofeină), deschisul geamului imediat ce mă dau jos din pat, haosul de pe biroul meu și curățenia făcută la jumătate de an, fiecare zâmbet al colegilor, fiecare lucru neadevărat, fiecare privire mai întrebătoare și fiecare floare (de aceea plantez flori pe care uneori nu am timp sa le îngrijesc, pun mare preț pe lumina naturală și îmi aleg zilele în care stau într-un birou sau în altul în funcție de ceea ce simt în ziua respectivă).

0597-nunta

Sunt conștientă că sunt o persoană foarte norocoasă și sunt conștientă că am muncit mult pentru asta. Sper să mă ridic la înalțimea iubirii și drăgășeniei celor din jur, să pot să mulțumesc vreodată oamenilor care m-au îndrumat, care m-au temperat, care m-au inspirat. Pentru că oamenii aștia nu sunt genii sau profesori în marea lor măsură, dar sunt acei oameni care fac gesturi mici: tanti de serviciu care îmi caută telefonul într-o zi nebună, Ancuta care își lasă problemele personale atunci când cineva suferă mai mult, Anna care înțelege dacă nu am chef de ceva la un moment dat și care mă susține și ascultă de vreo câțiva ani, Bogdan cu scepticismul lui, Ovidiu cu energia lui, Alex care râde uneori cu mine deși sunt sigură că nu întotdeauna e amuzant ceea ce spun sau Sarmiza când face cea mai bună pizza. Și lista poate continua.

Azi a fost o zi liniștită și frumoasă. O zi în care mi-am dat seama că lucrurile trebuie spuse uneori sau scrise de alte câteva ori.

Vă mulțumesc pentru tot ceea ce sunt.

16118726_10209497945020159_520770904_n

Advertisements

Supliment la cultura inimii – pentru Alex

Nu lucrez în presă, nu am avut privilegiul să o cunosc pe Vanda. L-am cunoscut însă pe Alex şi asta mi-a cam schimbat viaţa.

În primul an de facultate, orice recomandare de la seminarele lui devenea lectură obligatorie pentru mine, fata din Smirdan venită la Jurnalism ca singura opţiune pe fişa de înscriere. Degeaba se ruga mama să mai încerc la o facultate, eu o ţineam una şi bună: Dacă nu e Jurnalism, nu e nimic.

Şi aşa a început totul – totul însemnând cei mai frumoşi ani din viaţa mea pentru că aşa descriu şi acum cei 3 ani în care am învăţat la Departamentul de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicarii. Şi din primul an, la orele de laborator, l-am avut profesor pe Alex Savitescu şi în fiecare dimineaţa de luni, de la 10 la 12 erau orele magice în care învăţam să scriem. Îmi plăcea grozav momentul în care aflam tema de tabletă şi mă ruşinam de faptul că nu citisem ziarul în dimineaţa aceea, de fiecare dată când Alex ne zicea ultimele noutăţi.

Tot prin primul an am auzit de doamna Vanda şi m-am gândit ce ghinion trebuie să fie pe capul meu faptul că nu am reuşit să o cunosc niciodată şi ce aiurea e că în anul întâi nu erau cursuri predate de ea.

De prin al doilea an şi mai ales prin ultimul, Alex devenise încet mai mult decât un îndrumător iar perioada în care am lucrat la licenţă a fost specială: aveam ocazia să petrec momente “mişto” cu Alex si cu celălalt Alex (Of..) în laboratorul Ringier făcând cuprinsuri şi modificări: eu –  mereu nemulţumită de rezultat, Savi zicându-mi că nu mai trebuie nici o modificare ( a doua zi îl sunam să îi zic că mie mi-a mai venit o idee şi sunt sigură că ideea asta mi-ar face lucrarea mai buna  iar el iar încerca să liniştească un student aflat la primul hop mai serios în viaţă).

Tot Alex m-a sfătuit să îmi păstrez actualul loc de muncă. Zicea el că e greu în presă şi că dacă îmi place ceea ce fac, să o fac cu plăcere  – iar dacă ies şi bani din asta, cu atât mai bine. Şi nu pot să nu îi urmez sfatul deşi mă doare uneori lăsatul ăsta de scris.  Ne-am întâlnit la un an de la licenţă, el povestindu-mi despre cărţi şi lucrări, eu povestind de clienţii mei şi cerându-i un autograf pentru un coleg de serviciu care îi sobea cuvintele la fiecare articol. Acelaşi coleg (of, Cip) care azi, m-a luat în sala de conferinţe şi mi-a zis adevărul crud.

Şi adevărul doare.. mai ales că weekendul asta mi-am cumpărat o carte al unui autor recomandat de el in facultate ( că mi-a fost dor de anii aia, iar) iar ultima mea discuţie cu Alex a fost acum vreo 3 săptămâni când mi-a zis: “Băi, acuma am birou, să vii in vizită, să mai stăm de vorbă!”

Of, Alex. Cum vor înţelege studenţii de anul acesta că tu nu mai eşti la biroul tău?

Ca să îl citez pe Cip, dintr-o discuţie avută înainte de autograf, prin 2010, cred că asta ne rămâne…

Ciprian Chelariu: tare de tot savitescu asta
Ciprian Chelariu: e ca vinu
Ciprian Chelariu: cu cat se invecheste
Ciprian Chelariu: …
Mihaela: ai citit cu politistii si boc?
Ciprian Chelariu: nope
Ciprian Chelariu: http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Interviu/6148
Ciprian Chelariu: le are
Ciprian Chelariu is typing…
Ciprian Chelariu: ce-i al lui e pus deoparte
 

Mama

Îmi zicea Olivia azi că mama i-a zis că nu vrea să trăiască 100 de ani ca să îi dau bani să meargă la doctor. Da, mama are o mică problemă medicală momentan și este nevoită să umble pe la doctori și analize și raze. Mama mea nu e obișnuită cu doctorii, boala sau statul degeaba. Și la fel ne-a învățat și pe noi.

Și în momentele astea, încerc să îi tot repet că nu niciun deranj niște amărâți de bani trimiși la nevoie pentru că orice copil crescut de o mamă adevărată ar fi făcut la fel. Ce mă deranjeză și mă doare este că în 2013 un om care o muncit o viață întreagă, nu și-ar permite niște consultații la doctor. Și atunci iar îmi amintesc de ce vreau să plec și să îmi doresc o viață mai bună. Dar, până atunci, să vă povestesc câte ceva frumos despre mama și ce rol are ea în Mihaela de azi.

Mama mea niciodată nu s-a dat bătută și nicioadată nu s-a plâns fără să știe că are o ieșire din orice situație.  Mama știe când să fie corectă și știe să  negocieze. Știa când să alunge țiganii de la poartă și când să îi cheme să le vadă marfa.

Mama mea e o curajoasă. Prima dată s-a căsătorit cu un bărbat care deja avea 2 fete din 2 căsătorii anterioare iar a doua oară s-a căsătorit cu un om care a facut ani buni de pușcărie. Ambii bărbați s-au dovedit niște alegeri excelente: primul a ajutat-o să aibă 4 fete grozave iar al doilea a învațat-o să trăiască din nou cu o iubire pe care eu, n-am văzut-o la nimeni altcineva.

Mama mea e harnică. Mama nu suporta să ne vadă stând degeaba: puteam dormi dacă ne era somn, puteam citi dacă aveam o carte, puteam învăța dacă aveam de învățat. În restul timpului, ne punea la treabă ca nu cumva să nu știm a face toate lucrurile necesare prin casă.

Mama mea e chibzuitoare. A rămas cu datorii mari după moartea tatălui meu dar noi nu am știut niciodată ce înseamnă foamea sau lipsa. Ne-a învățat că suficient e muult mai mult decât nimic și că turtele și plăcintele valorează mai mult decât ciocolata  sau înghețata. Și o dată pe săptămână, împărțeam 3 înghețate la cornet la 5 persoane.

Mama era sigură pe noi. Mama ne oferea mereu alegeri și ne lăsa să greșim. Dar mama știa când să ne interzică ceva și când să sugereze ceva. Și mereu deciziile ei au fost cele mai bune.

Mama e frumoasă cum numai o mamă poate fi. Și ne e atât de dragă pe cât îi suntem noi ei. Și o doare pentru noi  mai mult decât ne doare pe noi pentru ea (și pe noi ne doare mult fiecare durere a ei).  Și ne zice mereu ce drăguțe suntem. Și mi-a interzis să port fuste lungi când eram mică tocmai pentru ca acum, când sunt mare să port fuste scurte. Și ne-a zis mereu că naturalul e cel mai frumos și  ne-a spălat părul cu șampon de urzică și ni l-a împletit în codițe în fiecare zi pentru a se încreți și împăduchi chiar mai târziu că, deh, era prea frumos.

Mama mea e simplă și nu se plânge decât foarte rar.  De acceea e și enervant de greu uneori să știi de ce are nevoie.

Mama urmărește noutățile pe Facebook și mă sună rar pentru că Tre să fie mare nebunie la tine la serviciu!

Mama mea iubește ciocolata, chipsurile mâncate pe autobuz și papucii comozi. Iubește florile și își așteaptă nepoții atât cei de la tata cât și cei încă nenăscuți, de la noi cele ale ei.

Și mama plânge când e fericită așa cum va plânge și când va citi acest post.  Așa, ca mine.