Bunicile mele, așa cum au fost și nu mai sunt

“Rufele se spală și apoi se clătesc până rămâne apa limpede, ca apa de băut.”
( Bunica)

Bunica de pe mamă

Mama mi-a povestit toată copilăria cât de “obosită” eram la înmormântarea bunicii mele, mama ei. Îmi zicea că eram atât de obosită încât am cerut un scaun și m-am liniștit abia după ce mi s-a adus un scaun. De aceea am nefericitele poze cu mine pe scaun la înmormântarea bunicii mele. Aveam vreo aproape 3 ani pe vremea aia dar vârsta fragedă se pare că nu m-a împiedicat să îmi amintesc totuși de mama mamei mele și de “greutățile” pe care i le creeam, prostii de care râd acum atât eu  cât și cei cărora le povestesc.

Bunica mea era pur și simplu fascinată de mine că doar eram prima ei nepoată. Insista la mama să mă lase in grija ei dar apoi, când mama se intorcea acasă, bunica se punea pe plâns pentru că, chipurile, o băteam. Și bunica, deseori, plângea pentru că un copil de nici 3 ani  o bate. Mama mea reacționa mereu cam în același fel: îi zicea că de acum încolo nu o să mă lase să mai stau cu ea pentru a evita bătăile mele. Iar bunica, când auzea asta, spunea că de fapt nu e un lucru așa grav cu bătaia și că ar trebui să mă lase totuși la ea că îi e urât fără mine. De aceea, am amintiri (destul de vagi, recunosc) cu bunica oprindu-mi jucăriile (pentru că îs frumoase și le stric dacă mă joc cu ele) sau cu bunica mergând la toaleta din fundul curții (știu că e poate scârbos a zice, dar eu aveam 2-2 ani jumate pe atunci și îmi amintesc perfect drumul parcurs deși după ce am împlinit 3 ani toaleta a fost dărâmată) sau cu bunica vizitând-o pe tanti Maria jos în vale.

La mult timp după ce bunica mea a murit am urcat în podul casei și am găsit tot felul de obiecte pe care le-a folosit și a fost ca o lecție de istorie de la bunica, deși bunica n-a apucat să mai îmi povestească. Îmi amintesc de o covată, de un pieptene pentru scărmănat lână și de diverse obiecte despre care îmi imaginam eu că le-a folosit bunica într-un anume fel. O păstrez în amintire așa cum era: dură, cu fața brăzdată de greutăți, cu veșnicul batic pe cap și stând fermă în fotografia (cu fotoliul de nuiele de răchită) făcută în ziua căsătoriei părinților mei.

Bunica de pe tată

Bunica de la Concești sau bunica de la Bajura sau bunica din Spania erau nume cu care descriam noi locul unde se afla la un moment mama tatălui meu. Pentru că bunicii mele i-a plăcut (așa îmi place mie să cred) să călătorească și să fie o parte a locului în care se afla. În puținele și scurtele dăți când bunica se afla la noi acasă îmi amintesc că o puneam mereu să îmi povestească de bunicul pe care nu am avut ocazia să îl cunosc. Îmi povestea de război, de copiii ei când erau mici, de bucuria  de a ști că are atât de mulți nepoți și strănepoți, de durerea pricinuită de moartea tatălui meu.

Bunica mea avea o manie a lucrului curat și la locul lui. Avea, oriunde se ducea, un dulăpior al ei unde avea de la fețe de pernă la baticuri, batiste, fuste și gentuțe pe care le păstra într-o ordine desăvârșită. Îmi amintesc ( acum cu drag, atunci era un fel de corvoadă) că bunica ne puneam mereu cand eram mici să îi călcăm batistele și baticurile. Pentru  că bunica nu ieșea niciodată afară din casă fără a avea batista călcată și baticul de ieșit afară călcat exemplar. Avea baticuri pentru dormit, pentru mers la biserică (când era ca o păpușică mică și scumpică cu baticul legat sub barbă), pentru stat în casă, pentru făcut treabă afară. Și bineînțeles, mirosea mereau a cuișoare.

Bunica m-a învățat să spăl rufe la maglă și apoi să le clătesc pâna apa devine limpede ca apa de băut. Insista mereu ca treburile să fie bine făcute și în curățenie deși la noi cu 4 fete între 3 și 10 ani numai curat nu era în casă. Ne făcea ciupici din lână și plăcinte cu mărar și ne ruga când am mai crescut să îi citim din Biblie (bunica mea nu știa să citească).

În ultimele luni din viața ei am vizitat-o foarte rar și nu merită nicio scuză să fie menționată, oricât de bine întemeiată ar fi. Dar am reușit să o văd chiar în ultima ei săptămână de viață când, căzută la pat i-am zis lui Florin de nu știu câte ori cât de frumoasă e. Pentru că bunica mea a fost frumoasă toată viața și așa mi-o păstrez eu în inima mea. Aș spune că îmi invidiez verișoarele care aproape îi seamănă leit și la care, de fiecare dată când mă uit, îmi amintesc de ea.

Am scris cu dor de ce am pierdut și cu drag de ce am câștigat de ceva timp. (Într-un coming next, Bunica lui Florin.)

Muzeul inimii mele

“Expun aici, în muzeu, gulerul pijamalei și unul dintre papucii pe care-i purta tata în noaptea aceea; întotdeauna îmi trezesc melancolie”

(Orhan Pamuk, Muzeul Inocenței)

Dar, morții cu morții și viii cu viii cum spunea mama uneori. Și mai spunea mama uneori că timpul le vindecă pe toate. Și mai spunea mama uneori că trebuie să am răbdare. Și mai zicea mama așa destul de des că nah… se uită toți al cui e câinele.

Dar, pentru cei care au citit Muzeul Inocenței sau pentru cei care nu l-au citit încă aș dori să vorbesc despre colecția din muzeul meu. Orhan Pamuk expune în muzeul lui o pereche de cercei albaștri,  o pereche de șosete albe, ca de copii,  un pahar de cristal, gulerul pijamalei purtate de tatăl său în seara când  a murit în dorința de a păstra formele, culorile, mirosurile faptelor de  viață care i-au dominat fericirea sau singuratatea.

De acceea,

expun aici, în muzeu, lenjeria verde cu frunze maro dăruită de mama când am început facultatea.

expun aici, în muzeu, unul dintre fluturașii lui Lili pentru a zbura la Viena acuși peste 2 zile.

expun aici, în muzeu, cutia de praline belgiene dăruită de Adrian anul acesta. O expun aici pentru că Olivia oricum n-a fost nicicând mai fericită.

expun aici, în muzeu, elicopterul lui Florin. Cu tot cu alice și incărcător. Copilul tot copil rămâne așa cu toate șotiile lui.

expun aici, în muzeu, fularul de la tata socru pentru că ține de cald mereu.

expun aici, în muzeu, gutuia care a făcut-o pe mama să plângă de Crăciunul de anul asta. Adica a șasea colindă a Sarmizei.

expun aici, în muzeu, rochiile albastre cu dantelă albă purtate la serbarea de Crăciun de mine și de Anca.

expun aici, în muzeu, telefonul lui Ezequiel, copilul Mioarei, să îmi amintească de pozele făcute azi.

expun aici, în muzeu, floarea de sârmă verde portocaliu dăruită de Anca acum mult timp. Pentru amintiri din jurul geamului.

expun aici, în muzeu, acvariul cel mare al Monei în dorul peștișorului auriu.

expun aici, în muzeu, cheia de rezervă a apartamentului în care locuiesc acum.

Pentru prieteni.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Prefaţa vieţii mele, primul capitol: Vineri, azi.

Am vrut  să scriu un post aşa cum scriam odată şi mi-am dat seamă  că nu ştiu care odată şi că nu ştiu cum scriam. Mi se pare că am uitat multe lucruri din cele pe care ştiam să le fac cum trebuie şi am învăţat să fac chestii pe care nu credeam să le fac vreodată. Şi toate astea se întâmplă pentru nenorocita asta de frumuseţe care se mai cheamă uneori viaţă, se joacă cu mine şi de fiecare dată câştigă tot ea.

N-am mai citit decât manuale şi studii de comunicare în ultimul timp şi tocmai mi-am revenit din şocul produs de Olivia: am crezut că mi-a făcut curat în haosul de pe birou şi mi-a închis cărţile. Şi oricum îmi ia cam două zile să le deschid din nou şi să mă reapuc de lucru. Oricum, am observat târziu că sunt închise deşi stau de 1 oră la birou. Însă, să o citez pe ea: “Ţi-am pus o foiţă roz acolo un era deschis, exact la capăt!”  Exact, în ultimul timp observ puţin şi mă abţin să nu fiu superficială.

Nu mai am timp aşa de mult de prieteni şi nebunia de FEAA îmi mănâncă ultimele fărâme de răbdare. Şi mi-am promis să suport prostia numai dacă sunt plătită pentru acest lucru. Însă, facultatea te învaţă mereu că nu ştii destule şi că poţi să afli că alţii ştiu şi mai puţine. Toate ca toate, dar după 3 săptămâni cu 3 examene la acelaşi obiect (câte unul pe săptămână) ştiu care sunt criteriile de evaluare ale culturilor naţionale la Hofstede. Ceea ce, tre să recunoaşteţi… e mare lucru!

Şi totuşi, să ştiţi că îmi place viaţa mea actuală şi îmi cer scuze celor care fac parte din ea şi trebuie să mă suporte uneori cu toanele mele cu tot. Explicaţia comportamentului meu e simplă şi clară: Încă de la grădiniţă, am ştiut sinonimul cuvântului “mâţă” şi am făcut de fapt propoziţia cu “pisică”. Iar atunci când am mers în clasa I i-am zis dezamăgită mamei: “Oare, cum o să se descurce doamna educatoare fără mine de acuma?”

Iar pentru cei care încă mai căutaţi legătura sau ideea acestui post, vă spun doar că am aşternut doar gânduri de vineri seară, în aşteptarea atâtor evenimente importante care încă nu şi-au făcut loc în viaţa mea. Şi odată, voi scrie o carte. Nu-i aşa, Eliza?

Dedicaţie pentru mine, nu pentru mesajul naţionalist, ci pentru că odată, Everedene îl va vedea pe Cesk Freixas în concert!