Fuga de vântul catalan

Vântul din Catalunia nu face bine tenului românesc. Te face să stai în casă şi să te sperii de toate geamurile deschise de la vecinul de sus. Faţa nu mai e românească de mult fiindcă apa catalană a început, încet, să o înstrăineze.

Vântul din Catalunia nu face bine mâinilor româneşti. Când mergi pe stradă şi simţi că te ia totul pe sus, îţi dai seama cât de neputincios eşti. Şi nu numai că eşti, dar previziunile meteorologilor îţi spun că aşa vei fi şi în continuare.

Vântul din Catalunia nu face bine gunoiului. Resturile, pe care încerci să le aduni, sperând că îţi vei da seama ce e cu viaţa ta, se împrăştie peste tot. E greu să mai ţii cont de reciclarea gunoaielor pe un timp ca acesta. Le pui pe toate în acelaşi tomberon şi speri că maşina va veni la timp ca să nu îi deranjeze pe alţii mirosul.

Vântul din Catalunia nu face bine stăinilor din jurul tău. Îi face să se sperie mai mult şi să se îndepărteze mai tare. Şi refalele în care simţeai un iz de prietenie nu fac decât să te usuce mai mult de dor.

Vântul din Catalunia nu face bine studenţilor care mai au un strop de sesiune. Soarele de afară, văzut pe geam,  le dă speranţe că poate o să treacă la examene, însă vântul din realitate le spulberă visele. Mai au de lucrat şi la capitolul visuri.

Vântul din Catalunia nu îmi face bine nici mie. Îmi dă dureri de cap şi stări care nu se încadrează în previziunile INMH (România). Suflă cu putere de la Barcelona la Bucureşti şi în curând, va trebui să îi shimb direcţia. Aştept vremuri umede şi reci.

Dar ce facem cu diferenta de culoare?

Am citit recent o referinta destul de interesanta asupra aspectului fizic: Flora Davis ( in cartea Comunicarea nonverbala) considera ca aspectul fizic e ceva ce se dobandeste de-alungul anilor, in functie de mediul in care te afli si in functie de persoanele cu care vii in contact. Aceasta ar fi explicatia pentru care sotul si sotia au ajuns sa semene unul cu altul dupa o perioada de timp petrecuta impreuna.

Si sa spunem ca acum am inceput si eu sa imi amintesc, observ si sa imi doresc unele lucruri. Inteleg acum de ce mama si tata inca se mai chinuiau sa se inteleaga reciproc (au trait 10 ani impreuna, insa inainte de asta, tata a mai avut doua sotii si mama a avut… o mama singura). Cu toate astea, tata o cunostea pe mama, stia ce ii place si se chinuia sa nu o supere. Nu conteaza daca reusea sau nu, insa cand a venit la Moldova, tata a uitat de Delta, peste si Tulcea si a intrat in lumea “tricotajelor” si facea autostopul ca sa mearga la Suceava cu marfa, in fiecare noapte. Si mama, s-a obisnuit cu viata de “sotia a treia a lui tata”. Si eu is mandra: sunt a treia fata a tatalui meu si prima fiica a mamei mele. Parintii mei erau frumosi impreuna, insa abia dupa ce tata nu a mai fost, am inceput sa imi cunosc mama. Si atunci mi-am dat seama ca trebuie sa fiu mandra de numele pe care il port si ca, de fapt, era ceea ce eram eu, ii amintea mamei de tata. Si eu eram o medie aritmetica a lor: ambitioasa ca mama si buna (a se citi “credula”) ca tata.

Am observat, ca sotia se schimba pentru a-i fi pe plac sotului si sotul mai lasa de la el pentru a nu-si deranja sotia. Si daca la unul ii placea ciocolata, celalalt incepe sa manance alaturi de partenerul lui (se pot ingrasa amandoi sau se pot enerva amandoi), insa mancatul “din acelasi ou” poate face minuni. Am observat bucuria cu care il asteapta sora mea pe sotul ei sa vina acasa si cum seamna celalata sora, la zambet, cu sotul ei. Au acelasi mod de a zambi, la inceput timid, apoi mai indraznet. De cele mai multe ori, zambetul se transforma in ras.

Si ce sa imi doresc eu in acest caz? Ideala ar fi urmatoarea lista:

-sa fie cu parul cret ca sa folosim acelasi sampon si balsam (economie, ca tot e criza)

-sa aiba maini frumoase si calde pentru a evita pierderea temperaturii corporale

-sa imi imprumute din putere si sa imi dea rabdare

-sa fie inalt ca sa am si eu in sfarsit picioarele mai lungi

-sa fie bine facut ca sa avem copii frumosi si sanatosi

-sa se amestece visul meu cu realismul lui

Ei… si deocamdata nimic concret la orizont. Insa nu e o problema, cel putin pentru moment. Sunt curioasa de un lucru pe care nu l-am gasit in cartea Florei Davis. Culorile trec dintr-o parte in alta?

Ce mai pierdem uneori


O zi obişnuită şi o seară şi mai obişnuită. E frumos afară şi mai zabovesc puţin cu prietenele prin oraş. Nu mă pot hotărî dacă ar trebui să merg cu autobuzul sau ar trebui să iau tramvaiul. Îmi doresc să vorbesc, să râd…să mă îndrăgostesc. Pare seara perfectă pentru plimbare. Îmi sun iubitul şi îl întreb dacă nu doreşte să mă însoţească. Îmi spune că e obosit, a avut o zi grea şi nu va veni. Dar mă roagă să-i trimit un mesaj când ajung acasă…să fie liniştit că am ajuns cu bine.

O noapte caldă şi frumoasă. Mă hotărăsc să merg cu tramvaiul. E puţin trecut de 22 şi mai am şanse să prind unul. Ciudat….toate vin dinspre casă, dar niciun tramvai nu vine să mă ducă în locul atât de drag mie. Mai zăbovesc. E atât de frumos. Mai opreşte o maşină la semafor, mai îmi face un băiat cu ochiul, mai zâmbesc puţin şi mă bucur de veselia celor doi care merg îmbrăţişaţi. E frig puţin în suflet şi dor în mine…Dar semaforul se face verde iar maşinile pleacă. În urmă vin altele…şi tot aşa.

Mă uit la staţia din faţa florăriei. E cam puţină lume iar autobuzele sosesc din ce în ce mai rar. Dar…eu mă încăpăţânez să aştept tramvaiul. Trece pe lângă mine un prieten vechi. Mi se face atât de dor de zâmbetul lui şi ştiu că l-am pierdut de mult…E rece totul între noi de când am decis să mergem pe drumuri separate.

E trecut cu 10 minute de ora 22 şi tramvaiul nu mai vine. Renunţ la ideea de a merge cu tramvaiul şi mă duc la staţia de autobuz. Când pun piciorul pe trecerea de pietoni, aud în spatele meu sunetul atât de cunoscut al vehicolului care doream să mă ducă acasă. Asta e! Am mai pierdut un tramvai…Nu-i nimic…vor trece autobuze şi unul va fi al meu. Măcar atât să am: un autobuz care să mă ducă acasă.

În faţa florăriei sunt scoase afară crizanteme galbene şi albe, pământ de flori şi nişte crenguţe de brad pentru coroniţe. Niciun cumpărător, niciun autobuz, nicio haină mai groasă pe mine.

Dintr-o dată, opreşte o maşină din care coboară un bărbat tânăr care se îndreaptă cu paşi siguri spre florărie. În urmă, vine autobuzul meu, opreşte şi…trece mai departe. Da! Nu mă pot abţine…îmi place atât de mult să văd ce flori cumpără tânărul din florărie la aceea oră. Îl văd îndreptându-se spre rafturile cu trandafiri, il văd cum ridică unul, îl pune apoi la loc, mai încearcă şi alţii căutând parcă trandafirul perfect…

Mai trece un autobuz…şi eu stau tot în faţa florăriei. Da, era maşina pe care o aşteptasem, dar floarea bărbatului era mult mai importantă. Îl văd ducându-se să plătească ce a cumpărat şi aşteptam cu nerăbdare să văd cum arată buchetul.

Merge încet, parcă nedorind să ajungă la maşină. Poartă în mână doi boboci de trandafir roşii. Îi miroase şi îi strânge la piept, apoi îi aşează cu grijă pe bancheta din spate. Înainte de a deschide portiera din faţă, scoate un şerveţel şi îşi şterge lacrimile. Intră în maşină şi după o ultimă privire aruncată la flori, porneşte.

În urma lui pornesc şi eu. Nu mai am nevoie de nimic. Nu mai vreau să pierd nimic. Trimit un mesaj că am ajuns acasă. Acasă…fără trandafiri, fără tramvaie şi fără lacrimi.

21 februarie 2008, Pentru dorul de Iaşi, casă, flori şi n…