Joni și viața privită pe toate părțile

Acum vreo câțiva ani am descoperit-o, întâmplător, pe Joni Mitchell. Și pentru că mi se pare un geniu artistic destul de puțin cunoscut pe la noi, m-am gândit să povestesc puțin despre ea, despre muzica ei și despre viață. Pentru că Joni vede viața și oamenii și femeile în general într-un mod unic.

“She will love them when she sees them, they will lose her if they follow, and she only means to please them, and her heart is full and hollow like a cactus tree while she’s so busy being free.” (Cactus Tree)

Mădalina mi-a recomandat cu foarte mult timp în urmă un film pe care ea, la momentul acela, îl văzuse de câteva ori: Love Actually. În una dintre scene, soția (interpretată de Emma Thompson) se așteaptă să primească un colier de Crăciun, colier pe care îl zărise în buzunarul soțului cu ceva timp în urmă. Numai că, la momentul desfacerii cadourilor de sub brad, femeia primește un CD cu Joni Mitchell pentru a-și continua educația emoțională. Scena este una dramatică până la limite care continuă cu soția care pleacă în dormitor pentru a nu avea o reacție în fața copiilor, dându-și seama că acel colier nu era pentru ea. Pe fundal, în timp ce ea privește albumele familiei și până se pregătește să iasă veselă în afara camerii, cântă Joni Mitchell, Both Sides Now.

După ce am văzut filmul am căutat să văd cine este Joni și cum cântă. Profunzimea versurilor ei mi-a plăcut, și modul în care îmbină poezia cu realitățile cotidiene m-a făcut să o ascult de fiecare dată când aveam un moment de sinceritate cu mine, și nu numai. Nu am citit prea multe despre viața ei, de unde vine sau unde se găsește. Fără să îmi dau seama, am procedat așa cum Joni Mitchell spune că ar trebui să fie: să asculți muzica și atât. Numai că, după ce mi-am luat niște CD-uri cu coperta pictată  (aveam să aflu mai târziu că erau picturile lui Joni) și după ce am dat Like la pagina ei de Facebook, am devenit un pic curioasă să înțeleg mai multe despre ea. Mai ales că, avea un cântec care mă obseda destul de grav și mă facea să îmi pare rău că nu trăiesc în America (singurul moment, că eu nu prea sunt fanul vieții americane). Dar, dacă aș fi trăit în America, as fi putut să îi pun numele fetiței mele: GREEN. Pentru că, atunci când răsună în mașina mea Little Green este un moment magic, care șterge orice stres al zilei.

 

La un moment dat, Joni s-a stabilit pe o insulă din Creta unde a trăit în still hippie, într-o peșteră lângă mare. Acolo, a întâlnit un bărbat pe nume Carey, pentru care a scris unul dintre cele mai vesele cântece ale ei, drept cadou de ziua lui. Cântecul ilustrează ideea de călătorie și dă ascultătorului dorința de a pleca departe (la mine a mers):

“Maybe I’ll go to Amsterdam or maybe I’ll go to Rome and rent me a grand piano and put some flowers ’round my room. But let’s not talk about fare-thee-wells now, the night is a starry dome and they’re playin’ that scratchy rock and roll beneath the Matala moon.” (Carey)

 

Recent, am văzut pe pagina de Facebook  că tocmai a lansat o carte. Așa că, am ascultat vreo 2 ore de interviuri și muzica unui om mare despre care vă pot spune că s-a născut în Canada, a plecat la puțin timp în America, s-a chinuit cu cântatul prin diverse baruri,  la 19 ani a născut o fetiță pe care a dat-o spre adopție (moment care i-a marcat definitiv viața și compoziția muzicală fiind momentul care a declanșat manifestarea ei artistică), a compus Both Sides Now la 21 de ani (which is amazing!!) și nu i-a păsat niciodată de ceea ce cred oamenii despre ea. S-a întâlnit cu fiica ei prin 1993, iar fata spune că, de la prima întâlnire s-a simțit ca și cum ar fi fost plecată într-o călătorie și tocmai s-a întors acasă.

Pentru a vedea stilul lui Joni, las aici un fragment dintr-un interviu de prin 2013:

Joni Mitchell va împlini pe 7 noimebrie 73 de ani. Mai mulți muzicieni din diferite părți ale lumii oferă un tribut lui Joni printr-o serie de evenimente. Totodată, cei care doresc să îi spună Happy Birthday o pot face pe Facebook sau pe http://weloveyoujoni.com

Pentru că…

vrcartoon

Photo Credits:
Featured image: CelestePrize.com
End image: Victoria Roberts from New Yorker, posted on JoniMitchell.com
Advertisements

Pentru un om deosebit…

Aş vrea să vă povestesc despre un om care a învăţat vreo 10-15 generaţii de copii ce este fotosinteza, care sunt oasele corpului uman şi cum stă treaba cu reproducerea (prima lecţie în clasa a VII-a pentru că, citez “să nu fie curioşi şi să se gândească doar la asta când vine vorba despre alte sisteme”). Şi faptul că a învăţat atâtea generaţii nu ar fi un lucru atât de mare dacă nu s-ar întâmpla următorul lucru în sat: atât cel ajuns pe la facultăţi prin străinătate, cât şi cel ajuns la lucru prin Spania, cât şi cel ajuns la un job deosebit în ţară sau cel care prăşeşte ogorul îşi aminteşte din şcoală în mare parte tocmai care sunt oasele, ce este fotosinteza sau au amintiri legate de ierbare, insectare, repartiţia culturilor agricole şi aşa mai departe.

Pe mine, domnul Gheorghiţă m-a învăţat să fac nişte sărăţele minunate la orele de Gastronimie, prin clasa a VI-a. Tot el a insistat să înveţe elevii lucrul pe calculator şi tot el îi scotea pe elevi la prăşit pământul din jurul şcolii ca să-i inveţe agricultura. Tot de la domnul am învăţat cum să facem experimente cu turnesol şi ph-uri şi tot el ne-a vorbit prima dată despre evoluţie. Cu el am avut primele discuţii filosofico religioase şi tot el a organizat cele mai tari excursii. Iar primul 6 la un test grilă tot el mi l-a oferit pentru că nu am ştiut ce rădăcină mare are viţa de vie.

Domnul Gheorghiţă a fost pentru mine şi pentru noi şi pentru toţi copiii… un copil mai mare, cu păr creţ grizonat, cu aceaşi pereche de blugi (pe care am ajuns să o recunoaştem de la distanţă), care parca liniştit la şcoală  Dacia aia galbenă cu număr de BJA, care ne spunea poveşti despre oameni mari in fiecare zi şi care plângea când clasa lui cânta la serbările şcolare “Zărzărică Zărzărea”.

Între timp, lucrurile au evoluat şi domnul care mereu a fost la curent cu tehnică îmi spunea ultimele veşti pe Yahoo Messenger:

Vasile Ghiorghita: ce mai faceţi
Mihaela: bine, la serviicu ca de obicei la ora asta
Vasile Ghiorghita: ningi la Iaşi
Vasile Ghiorghita: la noi a început să viscolească
Mihaela: da..ninge ff frumos
Vasile Ghiorghita: sunt la şcoală cu puştimea la net, mare bucurie pe capul lor
Mihaela: da…la varsta asta se obisnuiesc si apoi nu se mai dezlipesc
Vasile Ghiorghita: treaba lor, cum se educă fiecare
Mihaela: normal
Vasile Ghiorghita: bine te las că au început să intre le prostii
Mihaela: ok zi frumoasa
Vasile Ghiorghita: pa succes mult sănătate

Şi aşa a trăit fericit până azi când a plecat dintre noi ca un copil mai mare pe un scuter… Nu îi voi spune “Odihnă uşoară” ci voi asculta în timp ce lacrimile mă cuprind şi pe mine, melodia lui de suflet:

La mulţi ani, maestre!

Nu am mai scris demult aici şi atât de mult am scris azi la alte tâmpenii încât merită să mă opresc puţin şi să scriu acum despre un om drag mie care astăzi mai îmbătrâneşte puţin din postura de second QA team manager (mi-am permis să îl oftic de ziua lui pentru ca oricum e primul care mă strigă everdene la serviciu).

El e cel care îmi dă linkuri la articole interesante din presă sau mă anunţă că a mai apărut o carte nouă sau un spectacol de teatru fain.

El e cel care mă bucură mereu cu propoziţia “100% POSITIVE results!”.

El e cel care povesteşte la masă despre perioada petrecuta la FEAA şi care mereu ajunge la aceleaşi concluzii cu mine: It *****!

El e cel care mă citeşte mereu şi cel care s-a bucurat de autograful de la Savi şi care mi-a dat ocazia să mă vad din nou cu persoane dragi.

El e cel mai simpatic viitor tătic şi singurul din firmă care mă concurează la cârlionţi. Şi cu puţin noroc (dacă mă tund în curând) va câştiga competiţia!

Cu dedicatie,

La mulţi ani, Cip!