“Musai List” – timpul tău contează sau nu?

“Mă întreabă oamenii: Dacă tot stau atât de mult la serviciu, n-ar trebui să fac ceva ce îmi oferă mult mai mult decât o satisfacție financiară? Eu le spun: Nu mai sta atât de mult timp la serviciu.”

(Fire your boss, Stephen M. Pollan, Mark Levine)

Mi-a fost foarte greu să admit că termenul de NU AM TIMP nu prea există. Ai timp dacă vrei să ai timp pentru ce contează cu adevărat și dacă îți prioritizezi lucrurile în așa fel încât să îți dai seama ce vrei să obții, ce vrei să devii, ce vrei să ai, ce vrei să pierzi și tot așa. Pentru că Guess what.. e Timpul tău!

“Musai List” e o carte tare faină și e musai să o citești dacă ai probleme cu timpul sau dacă ți-ai dat seama că poate nu realizezi atât de multe lucruri pe cât ți-ai dori. Cartea te face să te gândești și la faptul că, poate, îți dorești prea mult unele lucruri care nu sunt importante. Octavian Pantiș, autorul cărții îți arată câteva idei pentru a munci mai eficient, a-ți lăsa loc pentru ce îți place cu adevărat și pentru a te bucura în fiecare zi.

Copyright: Editura Publica

Câteva dintre chestiile care mi-au plăcut mie la Musai List:

• Chestia cu rețeța care lipsește și aici. Ai niște idei, niște sfaturi, niște observații dar nu rețete. Însă e multă luciditate și multe întrebări. Prima de care îmi amintesc e aceeasta: Tu ce îți dorești? Un serviciu, o carieră sau o vocație? Răspunsul la această întrebare va face cu siguranța diferența între modul în care trebuie să abordezi situația timpului tău și a priorităților tale. Citiți cartea pentru a vedea care sunt diferențele între cele 3 concepte:)
• Mi-a plăcut metrul fără unitate de măsură ca semn de carte. Are o semnificație deosebită și pornește de la faptul că femeile trăiesc în medie 78 de ani iar bărbații 71.. Well… scade cât ai trăit până acum, și vezi cam cât ți-a mai rămas de pierdut sau câștigat în materie de timp.
• Povestirile care ilustrează ideile. De exemplu, la un moment dat ni se povestește despre un test al buricului legat de atenția la ce îți dorești cu adevărat. Read the book for more:)
• Ideea că trebuie să ai doar un loc pe care să îl numește fie checklist, fie to do list, fie, de ce nu Musai List. Atunci a fost momentul în care mi-am scos toate Post It-urile de pe birou și mi-am făcut frumos în Outlook o prioritizare a treburilor mele pe principiul urgenței și importanței ( pentru că, guess what, poate ce e urgent pentru alții nu e chiar așa important pentru tine). Și mai presus de toate, am cam reușit să fiu mai productivă și să termin mai repede decât de obicei unele lucruri pentru a avea timp, de exemplu, pentru o discuție de câteva minute cu mult prea drăguții colegi de birou:)
• Sistemul de valori pe care îl împărtășesc pe deplin cu autorul. E vorba despre idea că trebuie să ne facem timpul petrecut la serviciu productiv, pentru a termina la timp, pentru a crește profesional fiindcă, atunci când lăsăm munca deoparte ne rămân acestea: sănătatea familia, locuința, prietenii, comunitatea, hobby-urile și biserica.

+++ Mult mai multe.

Vă invit la lectură și recomand Musai List pentru că e un mod de a vedea altfel lucrurile din viața ta și de a încuraja progresul și schimbarea benefică.

The Great Gatsby și al nostru Manole

 ‘All right,’ I said, ‘I’m glad it’s a girl. And I hope  she’ll be a fool—that’s the best thing a girl can be in this world, a beautiful little fool.’

(The Great Gatsby, Scott F. Fitzgerald)

Eram prin clasa a XII-a la vreo săptămână după ce încasasem mai mult sau mai puțin meritat primul și singurul 3 din viața mea la un obiect fantastic numit Istorie. L-am primit cu binecuvântări și al nostru profesor de istorie ( dl. Manole) zicându-mi pe tonul lui sarcastic obișnuit: Măriuțanu, 3 e sacru. În numele Tatălui, Fiului și al Duhului Sfânt.

Bun, și odată achiziționat 3-ul fantastic, am căutat modalități de a-mi reface nota la istorie. Și ce trebuia să fac mai exact era să achiziționez o serie de 10 care să îmi spele obrazul. Doar că eu și istoria nu prea eram super bune prietene și atunci am recurs la oferta făcută de profesorul de istorie întregii clase: referat. Dar, nu era vorba de referatele luate de pe net, cele cu copy paste și așa mai departe (cel puțin în cazul meu) ci de referate scrise după câteva cărți citite la bibliotecă. Așa că, după școală, până pe la 4 pe la bibliotecă eram. Și știam și despre ce doream să scriu: cum era văzută în literatură perioada interbelică.

Pe la vreo 4 și ceva într-o zi de miercuri, pe drumul spre casă l-am întâlnit pe domnul Manole. Și pentru că mergeam în aceași direcție, am făcut o parte a drumului împreună. Și m-a întrebat cum de așa de târziu de la școală. Și nah.. i-am spus că am fost la bibliotecă pentru referat(ele) la istorie. Omul a fost cumva impresionat și am început să discutăm despre ce doream eu să scriu. Și ajungând la capitolul Scott F. Fitgerald mi-a zis că este o carte pe care trebuie să o citesc pentru mine, nu pentru referate, nu pentru istorie: Marele Gatsby.

Cum recomandările profesorilor erau urmate de un drum la bibliotecă, am mers a doua zi și am imprumutat ( pe 3 zile), Marele Gatsby de Scott F. Fitgerald. L-am citit de nerăsuflate cu gânduri vesele și triste, imaginându-mi-l pe Jay precum Liam Neeson în vremurile tinereții. Iar pe Daisy o vedem un fel de Marlyn Monroe. Iar eu eram parcă un Nick fascinat de tot ce i se întâmplă și bucurându-se de  toate privilegiile oferite.

Și iată că după vreo 7 ani de la citirea cărții am văzut o ecranizare ( reușită) a cărții. Comercial până la ultimul act și neconcentrat suficient pe ideea principală a cărții – așa mi s-a părut finalul. Recunosc, pasajele care prezentau lumea după moartea lui Gatsby le-am citit de vreo 3 ori sperând că, poate, nu am înțeles eu de ce toată indiferența de la final. Și m-a marcat în mod deosebit un fragment despre o înmormântare, un picnic și o pereche de teniși, necuprins in film dar citit și recitit în carte:

That night an obviously frightened person called up and demanded to know who I was before he would give his name.
‘This is Mr. Carraway,’ I said.
‘Oh—’ He sounded relieved. ‘This is Klipspringer.’
I was relieved too for that seemed to promise another friend at Gatsby’s grave. I didn’t want it to be in the papers and draw a sightseeing crowd so I’d been calling up a few people myself. They were hard to find.
‘The funeral’s tomorrow,’ I said. ‘Three o’clock, here at the house. I wish you’d tell anybody who’d be interested.’
‘Oh, I will,’ he broke out hastily. ‘Of course I’m not likely to see anybody, but if I do.’
His tone made me suspicious.
‘Of course you’ll be there yourself.’
‘Well, I’ll certainly try. What I called up about is——‘
‘Wait a minute,’ I interrupted. ‘How about saying you’ll come?’
‘Well, the fact is—the truth of the matter is that I’m staying with some people up here in Greenwich and they rather expect me to be with them tomorrow. In fact there’s a sort of picnic or something. Of course I’ll do my very best to get away.’
I ejaculated an unrestrained ‘Huh!’ and he must have heard me for he went on nervously:
‘What I called up about was a pair of shoes I left there. I wonder if it’d be too much trouble to have the butler send them on. You see they’re tennis shoes and I’m sort of helpless without them. My address is care of B. F.——‘

Prefaţa vieţii mele, primul capitol: Vineri, azi.

Am vrut  să scriu un post aşa cum scriam odată şi mi-am dat seamă  că nu ştiu care odată şi că nu ştiu cum scriam. Mi se pare că am uitat multe lucruri din cele pe care ştiam să le fac cum trebuie şi am învăţat să fac chestii pe care nu credeam să le fac vreodată. Şi toate astea se întâmplă pentru nenorocita asta de frumuseţe care se mai cheamă uneori viaţă, se joacă cu mine şi de fiecare dată câştigă tot ea.

N-am mai citit decât manuale şi studii de comunicare în ultimul timp şi tocmai mi-am revenit din şocul produs de Olivia: am crezut că mi-a făcut curat în haosul de pe birou şi mi-a închis cărţile. Şi oricum îmi ia cam două zile să le deschid din nou şi să mă reapuc de lucru. Oricum, am observat târziu că sunt închise deşi stau de 1 oră la birou. Însă, să o citez pe ea: “Ţi-am pus o foiţă roz acolo un era deschis, exact la capăt!”  Exact, în ultimul timp observ puţin şi mă abţin să nu fiu superficială.

Nu mai am timp aşa de mult de prieteni şi nebunia de FEAA îmi mănâncă ultimele fărâme de răbdare. Şi mi-am promis să suport prostia numai dacă sunt plătită pentru acest lucru. Însă, facultatea te învaţă mereu că nu ştii destule şi că poţi să afli că alţii ştiu şi mai puţine. Toate ca toate, dar după 3 săptămâni cu 3 examene la acelaşi obiect (câte unul pe săptămână) ştiu care sunt criteriile de evaluare ale culturilor naţionale la Hofstede. Ceea ce, tre să recunoaşteţi… e mare lucru!

Şi totuşi, să ştiţi că îmi place viaţa mea actuală şi îmi cer scuze celor care fac parte din ea şi trebuie să mă suporte uneori cu toanele mele cu tot. Explicaţia comportamentului meu e simplă şi clară: Încă de la grădiniţă, am ştiut sinonimul cuvântului “mâţă” şi am făcut de fapt propoziţia cu “pisică”. Iar atunci când am mers în clasa I i-am zis dezamăgită mamei: “Oare, cum o să se descurce doamna educatoare fără mine de acuma?”

Iar pentru cei care încă mai căutaţi legătura sau ideea acestui post, vă spun doar că am aşternut doar gânduri de vineri seară, în aşteptarea atâtor evenimente importante care încă nu şi-au făcut loc în viaţa mea. Şi odată, voi scrie o carte. Nu-i aşa, Eliza?

Dedicaţie pentru mine, nu pentru mesajul naţionalist, ci pentru că odată, Everedene îl va vedea pe Cesk Freixas în concert!