Mama

Îmi zicea Olivia azi că mama i-a zis că nu vrea să trăiască 100 de ani ca să îi dau bani să meargă la doctor. Da, mama are o mică problemă medicală momentan și este nevoită să umble pe la doctori și analize și raze. Mama mea nu e obișnuită cu doctorii, boala sau statul degeaba. Și la fel ne-a învățat și pe noi.

Și în momentele astea, încerc să îi tot repet că nu niciun deranj niște amărâți de bani trimiși la nevoie pentru că orice copil crescut de o mamă adevărată ar fi făcut la fel. Ce mă deranjeză și mă doare este că în 2013 un om care o muncit o viață întreagă, nu și-ar permite niște consultații la doctor. Și atunci iar îmi amintesc de ce vreau să plec și să îmi doresc o viață mai bună. Dar, până atunci, să vă povestesc câte ceva frumos despre mama și ce rol are ea în Mihaela de azi.

Mama mea niciodată nu s-a dat bătută și nicioadată nu s-a plâns fără să știe că are o ieșire din orice situație.  Mama știe când să fie corectă și știe să  negocieze. Știa când să alunge țiganii de la poartă și când să îi cheme să le vadă marfa.

Mama mea e o curajoasă. Prima dată s-a căsătorit cu un bărbat care deja avea 2 fete din 2 căsătorii anterioare iar a doua oară s-a căsătorit cu un om care a facut ani buni de pușcărie. Ambii bărbați s-au dovedit niște alegeri excelente: primul a ajutat-o să aibă 4 fete grozave iar al doilea a învațat-o să trăiască din nou cu o iubire pe care eu, n-am văzut-o la nimeni altcineva.

Mama mea e harnică. Mama nu suporta să ne vadă stând degeaba: puteam dormi dacă ne era somn, puteam citi dacă aveam o carte, puteam învăța dacă aveam de învățat. În restul timpului, ne punea la treabă ca nu cumva să nu știm a face toate lucrurile necesare prin casă.

Mama mea e chibzuitoare. A rămas cu datorii mari după moartea tatălui meu dar noi nu am știut niciodată ce înseamnă foamea sau lipsa. Ne-a învățat că suficient e muult mai mult decât nimic și că turtele și plăcintele valorează mai mult decât ciocolata  sau înghețata. Și o dată pe săptămână, împărțeam 3 înghețate la cornet la 5 persoane.

Mama era sigură pe noi. Mama ne oferea mereu alegeri și ne lăsa să greșim. Dar mama știa când să ne interzică ceva și când să sugereze ceva. Și mereu deciziile ei au fost cele mai bune.

Mama e frumoasă cum numai o mamă poate fi. Și ne e atât de dragă pe cât îi suntem noi ei. Și o doare pentru noi  mai mult decât ne doare pe noi pentru ea (și pe noi ne doare mult fiecare durere a ei).  Și ne zice mereu ce drăguțe suntem. Și mi-a interzis să port fuste lungi când eram mică tocmai pentru ca acum, când sunt mare să port fuste scurte. Și ne-a zis mereu că naturalul e cel mai frumos și  ne-a spălat părul cu șampon de urzică și ni l-a împletit în codițe în fiecare zi pentru a se încreți și împăduchi chiar mai târziu că, deh, era prea frumos.

Mama mea e simplă și nu se plânge decât foarte rar.  De acceea e și enervant de greu uneori să știi de ce are nevoie.

Mama urmărește noutățile pe Facebook și mă sună rar pentru că Tre să fie mare nebunie la tine la serviciu!

Mama mea iubește ciocolata, chipsurile mâncate pe autobuz și papucii comozi. Iubește florile și își așteaptă nepoții atât cei de la tata cât și cei încă nenăscuți, de la noi cele ale ei.

Și mama plânge când e fericită așa cum va plânge și când va citi acest post.  Așa, ca mine.

Advertisements

Când inspirația revine odată cu vioara lui Mihai

De vreo 2 săptămâni mă gândesc să încep să scriu despre oameni. Oamenii așa cum îmi place mie să îi definesc: frumoși la suflet, calzi la vorbă, inteligenți la încurajări și foarte dragi mie.

Cu noua asta interfață a WP-ului am observat că exită un buton care se numește Inspire me! Și la un simplu click pe el, random, mi-a căzut ca,  în lipsă de inspirație, să scriu despre un cântec care îmi place mult, povestea lui, cum mă face să mă simt și așa mai departe.

Bun, deci cântec și oameni:) Atunci ar trebui să aleg primul om din domeniul cântecului. Și atunci… îmi amintesc cu mare mare drag de Mihai.

Mihai e omul cu vioara, omul cu vocea caldă, omul cu suflet mare și cu păr atît de frumos alb pe ici pe colo. Mihai a știut mereu să mă înveselească și e primul și cred că și singurul care îmi zicea inconfundabilul Săru mâna șefa! 

Cred că ne vedem odată la 1-2 ani momentan și atunci cam din întâmplare pentru că mereu Mihai e pe undeva plecat. Dar cand ne vedem Mihai mereu zâmbește și mereu mă face să mă simt extraordinar de bine. Uite, acuma l-am tăguit pe Facebook într-o poză veche și el mi-a comentat tot în stilul caracteristic. Și cum să nu îți amintești cu drag de oameni ca el, de viori și de muzică, de copilărie sau tinerețe ( vorba lui Mihai)?

Acum Mihai face parte dintr-un proiect numit Pentatonica și vă las să vă delectați putin cu ce se întâmplă cu Mihai și vioara lui ca să înțelegeți cum stă treaba:

 

 

 

Muzeul inimii mele

“Expun aici, în muzeu, gulerul pijamalei și unul dintre papucii pe care-i purta tata în noaptea aceea; întotdeauna îmi trezesc melancolie”

(Orhan Pamuk, Muzeul Inocenței)

Dar, morții cu morții și viii cu viii cum spunea mama uneori. Și mai spunea mama uneori că timpul le vindecă pe toate. Și mai spunea mama uneori că trebuie să am răbdare. Și mai zicea mama așa destul de des că nah… se uită toți al cui e câinele.

Dar, pentru cei care au citit Muzeul Inocenței sau pentru cei care nu l-au citit încă aș dori să vorbesc despre colecția din muzeul meu. Orhan Pamuk expune în muzeul lui o pereche de cercei albaștri,  o pereche de șosete albe, ca de copii,  un pahar de cristal, gulerul pijamalei purtate de tatăl său în seara când  a murit în dorința de a păstra formele, culorile, mirosurile faptelor de  viață care i-au dominat fericirea sau singuratatea.

De acceea,

expun aici, în muzeu, lenjeria verde cu frunze maro dăruită de mama când am început facultatea.

expun aici, în muzeu, unul dintre fluturașii lui Lili pentru a zbura la Viena acuși peste 2 zile.

expun aici, în muzeu, cutia de praline belgiene dăruită de Adrian anul acesta. O expun aici pentru că Olivia oricum n-a fost nicicând mai fericită.

expun aici, în muzeu, elicopterul lui Florin. Cu tot cu alice și incărcător. Copilul tot copil rămâne așa cu toate șotiile lui.

expun aici, în muzeu, fularul de la tata socru pentru că ține de cald mereu.

expun aici, în muzeu, gutuia care a făcut-o pe mama să plângă de Crăciunul de anul asta. Adica a șasea colindă a Sarmizei.

expun aici, în muzeu, rochiile albastre cu dantelă albă purtate la serbarea de Crăciun de mine și de Anca.

expun aici, în muzeu, telefonul lui Ezequiel, copilul Mioarei, să îmi amintească de pozele făcute azi.

expun aici, în muzeu, floarea de sârmă verde portocaliu dăruită de Anca acum mult timp. Pentru amintiri din jurul geamului.

expun aici, în muzeu, acvariul cel mare al Monei în dorul peștișorului auriu.

expun aici, în muzeu, cheia de rezervă a apartamentului în care locuiesc acum.

Pentru prieteni.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA