Bahama (,) Mama!

Pregătirea
Ne-am decis să plecăm într-o zi de vineri. Am căutat bilete de avion în grabă şi ne-am dat seama că dacă ne decidem să mergem, trebuie să acţionăm rapid. Bimini, Bahamas era cea mai apropiată şi cea mai ieftină destinaţie.

Odată biletele cumpărate ne-am pus problema cazării. Aici am avut câteva surprize pentru că, fiind luni zi liberă în State, foarte mulţi americani s-au gândit să îşi petreacă weekendul prelungit in Bimini. După vreo 10 email-uri trimise şi după tot atâtea răspunsuri de genul “Ne pare rău, vă rugăm alegeţi altă dată.”, am primit un mail norocos: “Avem camere.”.

După un schimb de email-uri despre preţ şi disponibilitate, ni se zice că plata se face pe loc, atunci când ajungem la destinaţie. Ne-a surprins puţin dar nah, asta e viaţa! Trebuia să riscăm pentru că aveam biletele şi nu mai puteam da înapoi. În plus, era vorba de 2 zile şi un pic in Bahamas!

Când au auzit şefii noştri unde vrem să plecăm, au fost pe cât de surprinşi pe atât de îngrijoraţi şi ne-au zis poveşti de genul: aveţi grijă pe unde mergeţi, unde mâncaţi, cu cine vorbiţi. Ne-au zis că lucrurile sunt puţin diferite în Bahamas dar că noi, obişnuiţi cu situaţia din aeroportul Bucureşti, o să ne descurcăm de minune şi o să trăim o adevărată aventură.

Cu 2 zile înainte de plecare sunam ca disperata la hotel dar fără vreun răspuns. Într-un final am primit un mesaj destul de confuz pe Facebook şi… cam atât. Dar noi… mergem in Bahamas!

Aeroportul
Am ajuns la aeroport prin alte aventuri interesante şi surpriză: zborul are întârziere o oră pentru că e furtună! Dar, după o oră ne-am urcat în avion şi aveam toţi locuri la geam. Super! Când nici bine nu ne-am obişnuit cu ideea că am plecat, pilotul anunţă că ne pregătim de aterizare. Zborul de 20 de minute aproape a luat sfârşit iar pe geamul avionului apare un peisaj grozav cu o apă verde – albastră. Cam aşa arata Bimini la prima vedere:

Image

Şi aşa puţin mai la câteva secunde…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Aterizăm pe aeroportul micuţ şi în curs de extindere (erau o groază de copaci defrişaţi în jur) şi suntem conduşi la intrarea într-o sală mică. După ce ne aşezăm la coadă, apare un nene mare, bronzat şi îmbrăcat în uniformă care, într-o engleză foarte lentă, ne urează bun venit în Bimini. Ne zice că foile de intrare trebuie completate integral şi că dacă nu sunt completate corect, ne trimite înapoi la coadă. Ne explică (fff lent şi cu o lene imensă) cum stă treaba cu hoţii prin Bimini şi ne cere să avem grijă. După ce scoate din minţi vreo 2 femei cu completarea formularului (nu e o dată corectă, nu e pixul albastru sau negru, nu e completat la paşaport) am ajuns şi eu la coadă având inima cât un purice, pe de o parte enervată, pe de o parte resemnată. Am trecut! Ceva mai încolo era Gabi cu Raluca şi cu bagajul şi 2 paşi mai încolo era ieşirea din aeroport.

Afară!
Ce interesant şi dezolant peisaj era afară. Dintr-o dată, au început ţânţarii să îşi facă partea şi noi să ne scotocim după loţiunea anti ţânţari. Vorba lui Ovidiu: “M-au mâncat de tot fraierii ăştia!” (Dar asta aveam să aflăm (TOŢI) mai târziu).

În faţa aeroportului erau  dube micuţe care foloseau la transportul gen taxi. Întrebăm şi noi cât e până la The Turtle şi ne zice că e 5 dolari, busul lui e plin dar mai vine unul acuşi. După vreo 5 minute de pişcături, soare şi praf soseşte un bus în care ne urcăm şi mergem vreo 5 minute prin pădure până la The Thurtle.

Ţestoasa şi barul
The Turtle, de fapt, era un fel de hotel mare şi albastru pe malul unui canal. Noi nu ne aşteptam să fie altfel deci deocamdată, nicio surpriză. Coborâm din autobuz şi fericiţi întrăm în ceea ce părea a fi un fel de restaurant – bar de la parterul hotelului. Înăuntru, erau 2 negri care aranjau nişte sticle de băutură.

Bucuroşi că am găsit totuşi pe cineva şi că hotelul chiar există, ne-am prezentat şi am comunicat că avem rezervare. Cu o lene mai mică decât ceea a omului de la aeroport, unul din negri ne zice că el nu are nicio treabă cu noi dar că îl sună pe Brent! Super, exista un Brent! Brent era cel care ne confirmase rezervarea prin email. Surprinzător sau nu, ca şi nouă, Brent nu răspundea la telefon!

După vreo jumătate de oră de aşteptat se decide unul din negri să plece după Brent. Noi stăteam şi ne întrebam oare cine o fi totuşi Brent şi cum o arăta. Între timp, observăm că nu mai e nimeni prin hotel iar undeva în spare ţipă nişte copii.

Brent
După încă vreo 15 minute apar pe străduţă două golf cars una tractând-o pe cealaltă. Hello Guys! Ne zice un alb la vreo 55 de ani, slab, imbrăcat lejer. Se scuză că o avut o problemă cu golf maşinuţa şi ne zice că el ne aştepta de fapt ieri şi că de ce n-am ajuns.

Era inutil să îi mai zic de câte ori încercasem să îl sun şi că în fiecare email i-am specificat 31-2. Bucuroşi că l-am cunoscut pe Brent, ne primim camerele undeva pe la etajul 1. Surprinzător, camerele nu arată rău şi au aer condiţionat.

Cu Brent mai era o doamnă foarte drăguţă pe nume Chris. Femeia s-a oferit să meargă după gheaţă în cazul in care am dori o băutură de la bar şi ne-a explicat că barul e închiriat şi în curs de deschidere momentan. Până să ne dezmeticim noi, femeia deja plecase dar am aflat de la Brent că e instructor de scuba şi că putem merge cu ea într-o excursie pe ocean pentru snorkel. Cerem o ofertă de preţ şi promitem că dăm un răspuns până cel târziu a doua zi dimineaţă.

Bimini Nord
Pentru a merge din Bimini Sud (unde era aeroportul şi hotelul) în Bimini Nord, trebuia să luăm un ferry. Vaporaşul era la vreo 10 minute de mers de hotel. După un drum de 5 minute traversezi canalul şi ajungi în Nord. Iar în nord, e altă viaţa.

O luăm la pas pe străduţe pline de baruri şi de copii negri. Mai încolo puţin avem prima ieşire la plajă şi decidem să vedem ce o fi pe acolo. Când ajungem la plajă ne dăm seama ce e atât de deosebit la Bimini. Exeplific prin imagini că nu mă pricep la descrieri siropoase:

Image

Image

Image

Image

Image

Sherry
Dar, în drum spre plajă ne salută o negresă din dreptul unei barăci. Observ lângă baracă un semn cu un meniu şi văd şi numele încăperii: Sherry s Beach Bar. Coool! Locul asta îl ştiu de pe Trip Advisor. Le zic colegilor că se zice că aici ar fi cea mai bună Pinacolada şi cea mai buna Conch Salad.

Image

Image

Image

Intrăm. Mult spuns intrăm pentru că de fapt ne-am urcat peste ceva ce părea o terasă. Sherry vine cântând şi glumind şi ne întreabă cu ce ne serveşte. Pe lângă Pinacolada, baieţii mai cer ceva ce nu îmi mai amintesc si o Bahama Mama (o combinaţie de mango cu rom). Iar la masă… salată şi conch salad.

Delicios! Atât. Iar pentru atmosferă vă las să mai vedeţi nişte poze de la bar:

Image

Image

P.S Ne-am mai întors aici. Şi am mai zăbovit.

Iar apoi, am mers prin Bimini Nord şi ne-am salutat cu toţi copiii de pe stradă, cu căpriţele, cu şopârlicile. Toţi se uitau foarte ciudat la noi probabil pentru că eram singurii albi care mergeau pe jos uitându-se la case şi la lume. Restul de albi treceau fie cu taxiul, fie cu golf cars.

Iar apusurile…. cam ceva de genul:

Image

Image

Bimini Sand
Pană la plaja aflată la 5 minute de “luxosul” nostru hotel, drumul era presărat de zorele acompaniate de aproape de copaci verzi. Parcă erai la munte. Doar gradele de afară îţi aminteau că eşti în altă zonă ruptă dintr-au alt anotimp.

Image

Bimini Sand e un resort destul de bine cotat  (btw, am aflat că în America stelele sunt date de reviwes şi nu de facilităţi). Dar, plaja este deschisă tuturor şi chiar ne-am permis să folosim şezlongurile hotelului pentru relaxare: prima dată duminica dimineaţa cât Gabi a făcut o baie în ocean, a doua oară duminică noaptea uitându-ne la stele (fabuloasă vedere) şi înfruptându-se ţânţarii din noi, şi ultima dată, cel mai fain, în ultima zi de şedere când am lenevit la soare şi ne-am bucurat ca nişte copii de apa verde-albăstruie. Exemplificare:

Image

Image

Pun mai jos o poză cu “draguţica” de Raluca, poză cu care Ovidiu (Sys Admin şi Fotograful personal al Ralucăi) şi-a spălat păcatele tutoror pozelor ratate în 2 luni jumate de America. După mine, poza asta merge la promovare de Bimini:Image

Saprona
Saprona e un vas construit in 1911 care a servit la transportul trupelor (pentru o singură dată) în timpul primului Război Mondial. După aceea, a fost folosită de transportatorii de rom în timpul prohibiţiei. Se mai zice că ar mai fi fost ancorată şi transformată într-un club privat şi apoi într-un depozit de rom. Un uragan în 1920 au dus nava între Bimini Sud şi Cat Cay unde a eşuat parţial.

Acum, Saprona este folosită ca loc de snorkel şi diving şi este foarte populară. Oferă pur şi simplu o privelişte ( de sus şi de sub nivelul apei) super tare pentru că sus poţi vedea pereţi ruginiţi iar jos, printre fier şi ruine înoată peşti de toate culorile. Uneori, dacă eşti norocos poţi găsi gloanţe goale sau muniţie rămasă din timpul exerciţiilor armate din al Doilea Război Mondial.

Şi acuma puţin mai simplu: Saprona e o corabie construită din fier care a plutit la un moment dat fără probleme. Pozele mai jos:

Image

Image

Image
Ei bine, cam asta am făcut şi noi pentru o oră şi ceva, după care am avut parte de un apus grozav în excursia noastră “privată”. Privată, pentru că am reuşit să închiriem o mică barcă cu tot cu căpitan, asta după ce am cunoscut-o pe Chris, instructor de sporturi acvatice.

Chris ne-a dus la Saprona şi ne-a spus povestea navei, ne-a ghidat prin apă şi ne-a tot fotografiat şi distrat, ne-a gătit Conch Salad şi ne-a povestit puţin din viaţa ei: s-a născut în Spania, a crescut prin Lituania şi încă vreo câteva ţări, apoi şi-a cunoscut marea dragoste şi s-a stabilit în Bimini. Are origini ţigăneşti şi se mândreşte cu asta.  Şi de vreo 15 ani, după spusele ei, Oceanul şi câte o barcă îi sunt biroul şi serviciul.

Image

Dar cu aşa apus…  şi eu m-aş duce la birou în costum de baie în fiecare zi:

Image

Şi, ca orice om din America ce vorbeşte cu noi mai mult de 2 minute, ne-a întrebat şi Chris: “În vacanţă, nu?” Şi noi răspundem, ca întotdeauna: “Astăzi, da!”

Cam aşa a fost treaba în astea 2 luni jumate de America care se termină într-o săptămână. Oricum, Bimini nu e America. Şi bine face.

Notă (mulţumesc Ovidiu): Referirile alb-negru nu se vor a fi răutăcioase sau rasiste. Doar negrii sunt până la urmă printre cei mai frumoşi pentru mine.

Advertisements

Adieu Lleida! Trăiască viaţa trecută!

Am părăsit Lleida cea cu miros de câine. Nu, am părăsit Lleida cea cu miros de toamnă târzie.

Am rupt plasele cu lucruri nefolositoare şi m-am despărţit de puiuţii mei de papucei. Am rupt mâinile cu frământări legate de cum o să fie acasă, când acasă ştiu că nu mai înseamnă Historiador Josep Lliadonosa 2, 4, 2.

Am scăpat de baba care sforăia noaptea în camera vecină. Dar… am scăpat şi de prejudecaţi. Ştiu că doamna a avut problemele ei, la timpul ei şi la vremea când mai avea o fiică…

M-am luptat cu vântul catalan. M-a învins vântul pentru că era vânt fără praf şi fără bucăţi de tencuială.

Am lăsat în urmă nebunia de catalnă-castellană. Dar, am lăsat oamenii calzi care îţi vorbesc mereu frumos şi cu respect.

L-am mai văzut pe Joan Carles de la Relaţii Internaţionale chinuindu-se să vorbească în engleză. De fapt, ne-a îmbrăţişat şi ne-a spus că i-a plăcut să ne aibe prin preajmă. Apoi, cu răbdare s-a întors la un alt erasmus rătăcit în marea Lleidă.

Am uitat de Bahlui şi am vărsat toată energia în Segre. Am alergat pe malurile lui şi nu am ajuns decât pănă la cel mai apropiat pod: era Capătul (CAPPONT).

Am plecat din oraşul gol şi pustiu. Greşit, mi-am luat “La revedere” de la locurile intime şi singuratice din acelaşi anotimp unde totul e neschimbat.

Am fugit spre autogara veche pe acelaşi drum aglomerat de doritori de melci. Am uitat… drumul era măturat în fiecare zi şi maşinile de la reprezentanţele Mercedes îmi spuneau: “Cu autobuzul. Încă nu e vremea pentru una ca noi!”

M-am urcat în autobuzul plin cu negri, ca de fiecare dată când plec spre Zaragoza. Am coborât cu gânduri bune şi cu nişte cuvinte învăţate în dialectele lor. Cu  “Mi pewu” m-a aşteptat Frank.

Adieu Catalunya. Ens veiem!

Imigranţi dezbracaţi, negri şi căutaţi

“Vreau să uit de calendare cu pompieri dezbrăcaţi”. Aşa declara un fotograf spaniol în urmă cu două luni. În concluzie, a făcut o şedinţă foto mai puţin obişnuită. În cadrul ei, mai mulţi imigranţi subsaharieni au fost invitaţi să îşi dea o parte din haine jos. O parte din rezultat îl expun mai jos:

Daţi un ban pentru un african!
Daţi un ban pentru un african!

Fotografiile nu conţin scene mai “fierbinţi” (aviz amatorilor de discuţii privitoare la persoanele de culoare). S-a încercat evitarea problemelor legate de religie sau discriminare.

Cei 12 imigranţi, strâng cartofi şi ceapă de pe câmpurile spaniole. Dar, cum este criză, mulţi dintre ei nu au de lucru. În concluzie, cei aproximativ 500 de euro de persoană (rezultaţi în urma vânzării a 1000 de calendare) le vor prinde numai bine, mai ales că nu sunt obişnuiţi cu frigul.

Amatorilor de calendare cu pompieri (search-urile pe blogul meu au in top asemenea cereri) le sugerez să încerce şi alte modalităţi de a stinge focul inimii… în culori mai închise.  Cât despre imigrantul meu (ca să evit întrebările) vă pot spune că deocamdată nu pozează decât pentru un singur fan.