Supliment la cultura inimii – pentru Alex

Nu lucrez în presă, nu am avut privilegiul să o cunosc pe Vanda. L-am cunoscut însă pe Alex şi asta mi-a cam schimbat viaţa.

În primul an de facultate, orice recomandare de la seminarele lui devenea lectură obligatorie pentru mine, fata din Smirdan venită la Jurnalism ca singura opţiune pe fişa de înscriere. Degeaba se ruga mama să mai încerc la o facultate, eu o ţineam una şi bună: Dacă nu e Jurnalism, nu e nimic.

Şi aşa a început totul – totul însemnând cei mai frumoşi ani din viaţa mea pentru că aşa descriu şi acum cei 3 ani în care am învăţat la Departamentul de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicarii. Şi din primul an, la orele de laborator, l-am avut profesor pe Alex Savitescu şi în fiecare dimineaţa de luni, de la 10 la 12 erau orele magice în care învăţam să scriem. Îmi plăcea grozav momentul în care aflam tema de tabletă şi mă ruşinam de faptul că nu citisem ziarul în dimineaţa aceea, de fiecare dată când Alex ne zicea ultimele noutăţi.

Tot prin primul an am auzit de doamna Vanda şi m-am gândit ce ghinion trebuie să fie pe capul meu faptul că nu am reuşit să o cunosc niciodată şi ce aiurea e că în anul întâi nu erau cursuri predate de ea.

De prin al doilea an şi mai ales prin ultimul, Alex devenise încet mai mult decât un îndrumător iar perioada în care am lucrat la licenţă a fost specială: aveam ocazia să petrec momente “mişto” cu Alex si cu celălalt Alex (Of..) în laboratorul Ringier făcând cuprinsuri şi modificări: eu –  mereu nemulţumită de rezultat, Savi zicându-mi că nu mai trebuie nici o modificare ( a doua zi îl sunam să îi zic că mie mi-a mai venit o idee şi sunt sigură că ideea asta mi-ar face lucrarea mai buna  iar el iar încerca să liniştească un student aflat la primul hop mai serios în viaţă).

Tot Alex m-a sfătuit să îmi păstrez actualul loc de muncă. Zicea el că e greu în presă şi că dacă îmi place ceea ce fac, să o fac cu plăcere  – iar dacă ies şi bani din asta, cu atât mai bine. Şi nu pot să nu îi urmez sfatul deşi mă doare uneori lăsatul ăsta de scris.  Ne-am întâlnit la un an de la licenţă, el povestindu-mi despre cărţi şi lucrări, eu povestind de clienţii mei şi cerându-i un autograf pentru un coleg de serviciu care îi sobea cuvintele la fiecare articol. Acelaşi coleg (of, Cip) care azi, m-a luat în sala de conferinţe şi mi-a zis adevărul crud.

Şi adevărul doare.. mai ales că weekendul asta mi-am cumpărat o carte al unui autor recomandat de el in facultate ( că mi-a fost dor de anii aia, iar) iar ultima mea discuţie cu Alex a fost acum vreo 3 săptămâni când mi-a zis: “Băi, acuma am birou, să vii in vizită, să mai stăm de vorbă!”

Of, Alex. Cum vor înţelege studenţii de anul acesta că tu nu mai eşti la biroul tău?

Ca să îl citez pe Cip, dintr-o discuţie avută înainte de autograf, prin 2010, cred că asta ne rămâne…

Ciprian Chelariu: tare de tot savitescu asta
Ciprian Chelariu: e ca vinu
Ciprian Chelariu: cu cat se invecheste
Ciprian Chelariu: …
Mihaela: ai citit cu politistii si boc?
Ciprian Chelariu: nope
Ciprian Chelariu: http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Interviu/6148
Ciprian Chelariu: le are
Ciprian Chelariu is typing…
Ciprian Chelariu: ce-i al lui e pus deoparte
 
Advertisements

Pentru Anca, cea care nu uită

Dragă Anca,

Vremea în sufletul meu e bună, chiar dacă e o ceaţă nebună şi rece şi grea.

Planul de dezvoltare personală m-a dus iar cu gândul la Olanda şi am început să văd cum stă treaba cu masterele pe acolo pentru că, poate, încep să iau în considerare şi acest lucru pentru următorii 2-3 ani. Olanda mi se descoperă atât de specială şi de cunoscută încât mă simt ca Everdene care îşi pierde pălăria şi suferă până vine Oak să i-o răscumpere şi s-o ceară de nevastă.

În continuare scriu la plan, scriu şi aici şi mâ întreb unde ar trebui să scriu mai bine.

Îţi scriu pentru că mi-i dor de tine şi de Daniel şi de oaia aia din sufragerie care mă face să nu mă simt singură. Am şi eu o minunăţie de pernă galbenă care se aseamnă cu ce ai tu doar că e fără creţi.

Îmi amintesc ploaia din Delft şi străzile şi oamenii ca într-un roman de Zaharia Stancu şi încerc să nu uit nimic. Chiar dacă probabil nici tu nu înţelegi ordinea cuvintelor mele, crede-mă că şi eu o uit uneori. Dar, contează că existăm şi avem vise.

Pff… Postul asta e pentru luni când am adormit fără a scrie despre faptul că ai cântat. Şi ce planuri îmi făcusem pentru ziua aceea. Oricum, felicitări şi îmi rămâne în gând amintirea ta din Dublin. Dear, sing to me!

Cu dor de copil nebun,

Miha

Oamenii şi trăirile lor – întrebări simple

“Întrucât voi trăi mai puţin decât celelalte, mi-am promis să trăiesc mai repede.”

(Alexandre Dumas-fiul — Dama cu camelii)

Cum fac unii oamenii atunci când se hotărăsc să traiască mai mult decât putem noi susţine şi percepe? Sunt oameni pe care i-am avut în jurul nostru timp de câteva minute poate dar am avut impresia că îi ştim de o veşnicie, că ne înţeleg, că ne simt, că ne plac, că ne urăsc.

Mi-a plăcut mereu să ascult lumae vorbindu-mi de ale ei. Odată, în autobuz, am auzit povestea unei bătrâne care tocmai îşi internase soţul în spital. Mi-a povestit (Din Copou până în Podu Roş) toată istoria vieţii ei de femeie necăjită. Am ascultat-o şi din când în când, o mai întrebam câte ceva. Înainte să coboare, m-a întrebat la ce facultate sunt studentă. I-am răspuns că studiez Jurnalismul. Tanti mi-a dat o replică grozavă: “Să ştiţi că vi se potriveşte. Staţi şi ascultaţi toţi bătuţii în cap, aşa ca mine. Şi le mai puneţi şi întrebări, le daţi impresia că sunt importanţi. Felicitări!”.

Când mergeam cu Olivia la Oradea era un doctor care aveam obiceiul să poarte un dialog fascinant cu pacienţii lui. Exemplu:

Doctor: De unde veniţi?
Pacient: Din Rădăuţi.
Doctor: Din Rădăuţi… şi aţi luat trenul din Suceava, bănuiesc.
Pacient: Da, din Suceva.
Doctor: Câte persoane aţi fost în compartiment?
Pacient: Păi… vreo 4 până la Câmpulung, apoi au coborât 2. De la Cluj s-au mai urcat încă 3 persoane.
Doctor: Înţeleg. Şi cine s-a urcat la Cluj?
Pacient: O femeie de vreo 40 de ani.
Doctor: Şi ce treabă avea femeia la Cluj?
Pacient: Da nu ştiu.
Doctor: Avea bagaje? Era supărată, fericită?
Pacient: Nu am fost atent aşa de tare, a coborât destul de devreme.
Doctor: Bine, data viitoare sper să fii mai atent. Cum se poate să vii cu trenul 10 ore şi să nu ştii nimic despre cei cu care ai călătorit în acelaşi vagon?

Chiar… Te-ai întrebat vreodată câţi oameni au trăit mai repede decât tine?