Blue Man Group – Let’s Silence!

Se ia o sală mare mare mare cu americani și nu numai.

Pe ecran, înainte de spectacol apare un mesaj ce incearcă cumva sa te introducă în cele ce vor urma. Oricum, nici habar nu ai de ce poate urma. Asta dacă vii la Blue Man Group pentru prima oară. Și, banuiesc eu, prima oară e cel mai fain.

Mesajul, în rezumat, îți zice că cel mai mișto mod de a-ți face relații de durată cu cineva dintr-o altă cultură este să creați ceva împreună.

Și după ce citești mesajul până aproape îl memorezi aștepți să vezi ce mai urmează. Și urmează tot felul de mesaje afișate în genul mesajelor dintr-o gară cu referința la faxurile portabile care trebuie închise sau la filmatul care e interzis daca nu vrei ca organizatorii să foloseasca The injection machine under your chair.

Dar, nu vreau să povestesc show ul că n-are farmec! Ce vreau să explic mai departe sunt  particularitățile care, cred eu, fac spectacolul să fie atât de fabulos:

• Blue Man Group sunt o organizație destul de maricică cu specatole zilnice în mai multe părți ale lumii ( New York, Orlando, Berlin, etc).
• Blue Man Group apar mereu pe scenă în formulă de 3 personaje cu fețele acoperite cu o ceară albastră. Nu se disting decât trăsăturile feței și ochii.
• Mai mereu, 2 personaje sunt în contradicție cu cel de-al treilea personaj.
• Sunt îmbrăcați în negru și de cele mai multe ori sfîrșesc show-ul fiind stropiți de tot felul de culori și substanțe folosite în timpul show-ului.
• Interacțiunea cu publicul este incredibilă. De exemplu, la show ul la care am fost eu au ales o fata din public și au jucat alături de ea pe scenă. În plus, la un moment dat membrii grupului circulă prin public mergând pe scaune sau pe culoarul dintre scaune.
• Muzică: Aici ar fi multe de spus considerând că au intrat in atenția celor de la Grammy cu unul dintre albume și că primul lor disc audio s-a numit AUDIO. Am avut parte de cântat la țevi după o teorie interesantă a canalelor și țevilor de scurgere. În spate cântă un band Live însă totul este intrumental.
• Principalele teme abordate sunt: Relații, internet, social media.
•  Blue Man Group nu vorbesc. Niciodată. Iar daca parte importantă a spectacolului se axeaza pe mimică în condiția in care fețele le sunt acoperite in albastru, încercați să vă dați seama la ce nivel lucrează băieții.

Ar mai fi multe de spus, însă nu vreau să dezvălui prea multe. Dacă aveți vreodată ocazia, mergeți și urmariți-i. Sunt o lecție de show!

Sursa: http://www.optical-circuit.com

Utrecht – Plimbare prin 20 de secole de istorie (cu bicicleta)

Visul meu legat de biciclete s-a împlinit. Am ajuns în țara bicicletelor! Azi am vizitat Utrecht, un oraș istoric, raiul celor care iubesc liniștea și mersul pe două roți.

Lumea pare prea liniștită, oamenii prea mulțumiți. Mie mi se pare prea ciudat pentru că nimeni nu aleargă, nimeni nu se grăbește. Nu am auzit nici măcar un singur claxon de mașină. Doar o sonerie de bicicletă, câteodată.

Dom Tower. 112 metri înalțime și 465 de pași pentru a ajunge în vârf. Turnul adună în jurul său toată viața istorică a orașului: cele cinci biserici în cruce, clădirile universității, poșta (muzeu și oficiu), bulevardul filmului.

Statuia lui Francois Villon, poet problemă în perioada sa.

Bicicletele și viața liniștită sunt la ele acasă. Canalul vechi traversează orașul și adună în jur bicicletele celor care sunt la serviciu în zonă. Mai pe seară, fiecare își va lua mijlocul de transport și îl va parca în fața casei sau poți vedea prin fereastră bicicleta parcată aproape în sufragerie.

Una dintre puținele mașini de pe strada cafenelelor așteaptă să fie încărcat gunoiul. Fără grabă sau și fără claxoane nervoase. Un singur muncitor a ridicat calm gunoiul. Între timp a mai ajutat o femeie care avea probleme cu bicicleta.

Nu contează ce mașină are un băiat. Oricum, plimbările cu bicicleta sunt cele mai interesante. Mai ales ca poți lua un copil pe scăunelul din fața bicicletei și un altul pe scaunul din spate.

Sexy lady on the end.

Comunicarea liniştii şi râsul muţilor

În staţia de autobuz, aştept un 19. Un ţipăt în capătul străzii îmi dă de înţeles că un copil tocmai are probleme cu ascultarea de părinţi. Părintele însă, are o privire dură şi nu spune nimic. Se uită la  fetiţă, o scutură puţin şi îi face semn spre staţie.

Nu sunt singuri. Mai sunt două femei tinere cu doi copiii, un băieţel de 4-5 ani şi un altul de câteva luni care plânge în braţele mamei sale. Femeia îl leagănă, îl mângâie şi murmură un ssstt pierdut. E mută.

Copiii mai mari, încep o joacă în cabina telefonică din staţie. Bărbatul îl apucă pe băiat de o mână şi îl urcă pe banca din staţie şi îi spune: “Nu dau nimi la ti…Nimi…bani, nimi…”. Fetiţa se uită cu uimire, îl ia pe bărbat de mână şi îi spune clar: “‘Dar mie imi dai, nu?”

Conflictul dintre băiat şi bărbat continuă. Copilul evită să vorbească, doar plânge şi încearcă să i se adreseze mamei prin semne. Mama nu poate spune nimic pentru că bebeluşul vrea ţinut în braţe cu ambele mâini.

Autobuzul soseşte şi ne urcăm toţi în el. În gălăgia din interior, muţii par cei mai fericiţi. Au găsit loc în spate, pe ultimele banchete de pe fiecare rând. Îşi spun glume prin semne şi râd mut, ciudat şi încet, ca să nu îi audă nimeni. Numai copiii sunt bucuroşi că merg la Billa şi mai se ceartă cine o să îşi cumpere mai multe dulciuri.

În autobuz, nimeni nu observă liniştea lor. De fapt, dacă ar observa-o e posibil să dispară.