Trinidad. Da, se poate!

De la Havana la Trinidad sunt vreo 400 de kilometri pe care îi poți parcurge dimineața în vreo 7 ore și un pic cu autobuzul Viazul, în vreo 6 ore  mai pe seară cu același autobuz sau în vreo 4 ore cu mașina. Noi am apelat la ultima variantă, ne-am pornit la 9 din Havana și pe la 13.00 am fost în Trinidad.

 

O stradă (puțin cam auto pe ici pe colo)

Indiferent cu ce călătorești, drumul arată la fel: ici și colo plantații de trestie de zahăr (Sancti Spiritus, provincia în care se află Trinidad a fost odată o însemnată zonă cultivată cu trestie de zahăr – caña de azúcar), câte o plajă în vreun sătuc, câteva mașini pe o autostradă dărăpănată dar cu 3 benzi pe sens, căruțe cu cai pe prima bandă a autostrăzii, coborâri bruște și pancarte motivaționale. Când ești pe autostradă sau când treci prin sate, ai impresia că timpul s-a oprit în loc și așteaptă. Și te miri cumva de contrastul dintre mașinile importate care duc turiștii dintr-un resort în excursii și caii și călăreții de pe autostradă. Ca să nu mai zic de locurile unde se adună oamenii pentru a fi luați de niște camioane transformate în autobuze și care poartă numele de Taxi Colectivo.

Chavez, Fidel și Mandela pe un afiș la intrare în Trinidad

Un loc special în memoria și fotografiile de pe stradă îl constituie “el mejor amico de Cuba”, fostul președinte al Venezuei, Hugo Chavez. Îl poți vedea pe Hugo atât în poze cu Fidel, Raul sau Che (trucaje sau montaje), cât și semnatar al unor mesaje motivaționale cum ar fi: Numai socialismul face imposibilul posibil.

Alăturarea lui Castro  în fotografii cu Nelson Mandela este interesantă: Mandela se pare că avea o relație bună cu Fidel pentru că revoluția lui Castro, lupta lui pentru Lumea a Treia și impotrivirea în fața apartheidului erau lucruri pe care liderul sud-african le aprecia.

 

O, Osvaldo!

Am ajuns pe la prânz și ne-am cazat la Casa particular Oscaldo  Reyes de pe Camilo Cienfuegos, foarte aproape de gară. Nenea ne-a cucerit de cum am intrat: ne-a așteptat cu suc proaspat de fructe, rece și aromat, tocmai bun pentru setea noastra. Osvaldo vorbea puțină engleză și înțelegea și mai multă, așa că ne-a fost ușor să ne înțelegem cu el.

Sufrageria lui Osvaldo și un interior de casa colonială. Edi citește Granma, un ziar cubanez.

Camerele erau sus, foarte curate și luminoase dar și racoroase. În fața lor era o terasă mare, doar a noastră, pentru că eram singurii oaspeți.

Cam asta era camera, nouă ne-a plăcut foarte mult.

Vedere la o parte de terasă

Vedere la cealaltă parte a terasei

 

Luând niște șosete largi ale lui Florin și șlapii lui de plastic în picioare, am îndrăznit să ies pe stradă. Simțeam ciudat tare pielea și nu suportam nimic strâns sau închis prea tare.

O costumație de zile mari și o poză de divă

Am ieșit să mâncăm ceva în oraș și am fost plăcut impresionați de căldura localnicilor, de faptul că nu insistau pe stradă cu ofertele și de prețurile rezonabile comparativ cu Havana. Pe de asupra, aveai impresia că te afli într-un oraș muzeu, cum este de altfel și cunoscut Trinidadul cu cei peste 500 de ani de atestare documentară.

Am mâncat într-un fel de Fast Food unde mâncau localnici și turiști la un loc (noi am ales ceva mai fresh și am fost informați ca va dura un pic mai mult) și am platit vreo 34 de CUC în total în condițiile în care am avut 2 porții de homar care era cel mai scump din meniu: 7.25 CUC porția. Fast Food-ul se numește Pereidito cred (nu mai rețin exact), dar se găseste pe strada Jose Marti, față în față cu un alt Fast food numit Perro Caliente (în traducere super liberă, Câinele Fierbinte, echivalentul cubanez al Hot Dog-ului). Ce mi s-a mai părut stresant prin zonă a fost inexistența băilor la baruri sau unele locuri de luat masa. La fel si la plajă… nu prea există!

Picioarele mele nu arătau prea bine, iar Trinidad-ul avea potențial de zile senine. Așa că, ne-am decis ca în loc de vreo 2 zile, să stăm vreo 5 și să mergem să vizităm impejurimile + plaja când ne mai revenim. Momentan, fugeam de soare în toate felurile posibile, încercam toate cremele pe care le aveam la noi, apa termală aproape o terminasem, dar descoperisem că dacă pun servețele umede și apoi mă încalț, senzația e una suportabilă. Oricum, totul e de așteptat să decurgă mai încet ca de obicei, spre mulțumirea probabilă a companionilor mei de drum și spre disperarea mea care venisem cu alte planuri și mă vedeam alegând siguranța în detrimentul aventurii ușor imposibilă. Până la urmă, a fost dragoste de Trinidad!

Am încheiat seara în Trinidad cu Casa de la Musica, locul unde se cântă și se dansează – pentru cei care știu și pentru cei care pot. Noi ne-am uitat o perioadă și apoi ne-am întors acasă curioși de vizita la vechile ferme de trestie de zahăr programată pe mâine și neînchipuindu-ne cât de tare vom înțelege sloganul orașului în zilele următoare:

Trinidad – Si, se puede.   (Trinidad. Da, se poate.)

La Habana. Gânduri din partea de Est

Auzisem cu o zi înainte că vremea se va strica și ne planificam plimbări prin oraș. Numai că, surpriză: soarele străluncea chiar foarte frumos, așa că, ne-am decis să mergem la plajă. În Havana nu sunt cele mai cunoscute sau frumoase plaje din Cuba (așa se zice). Nouă însă ne-a plăcut Santa Maria del Mar, o plajă ușor goală în acea zi, cu umbrele jerpelite de vânt și  de uzură, cu nisip fin și apă albastră.

Selfie la sosire:)

Raiul combinatorilor de apă albastră

Am ajuns la plajă printr-un combinator. Combinatorul în Havana este o specie care te întreabă dacă, de exemplu, nu vrei un taxi până la plajă. Tu zici că ai vrea și întrebi cât costă. Omul îți zice că te costă 15 CUC și tu accepți. Atunci el, se uită în jur, vede primul taxi și îl oprește. Îi zice omului că tu mergi la plajă și îi dă ceva bani (sau ceva, nu am văzut exact ce). Apoi, mai vine un omuleț la șoferul tău și șoferul tău îi dă ceva omulețului. Apoi plecați. Ajunși la plajă, tu dai 15 CUC șoferului care te întreabă (așa cum l-a instruit combinatorul) la ce oră te întorci. Well.. răspuns la întrebarea asta nu prea ai pentru că nu știi până la cât vei avea chef să te relaxezi la plajă dar, te gândești că oricum vor fi taxiuri pe care să le iei spre Havana.

Plaja chiar era una decentă și, entuziasmate de soare, apă și nisip, am făcut o plimbare cam lungă și aproape de timpul amiezii. M-am dat cu cremă înainte, m-am plimbat cu Anna o oră apoi ne-am întors sub umbrelă, la umbră, pentru restul zilei. Ciudat că, spre seară, au început picioarele să mă usture foarte tare. Se pare că, la plimbare, soarele, prin apa acționând ca un fel de oglindă, mi-a cam ars picioarele în exces. A doua zi deja nu mai puteam să încalț nimic din încălțămintea mea și am apelat la slapii lui Florin care erau cu câteva numere mai mari. Una peste alta, un sezlong e 2 CUC de închiriat pe zi. La fel și umbrela.

Un taxi pe uscat

Pe la un 6 și un pic ne-am decis să mergem acasă. Am încercat să luam un taxi din cele aflate în parcare, însă, toate așteptau clienți. Un nene taximetrist foarte amabil, a încercat inițial să fluiere ceva mașini iar mai apoi, a strigat pe un alt omuleț care avea mașina  la umbră ușor mai departe de plajă. Omul avea o Lada, la fel de veche ca cea cu care venisem de la aeroport, dar mult mai bine întreținută. Ne-a oferit inițial un nailon să ni-l punem sub noi în mașină. I-am zis că nu e nevoie pentru că ne uscasem în prealabil (chiar făcusem eforturi în sensul acesta, tocmai pentru a nu uda mașina nimănui). Ne-a cerut 30 de CUC până în Havana și, dată fiind situația, am acceptat. Știam că în Cuba trebuie să ai licență de taxi pentru a putea transporta turiști, omulețul avea cutie galbenă cu semnul deasupra, așa că ne-am urcat.

La intrarea în Havana, a oprit să vorbească cu niște personaje dubioase, a deschis ușa arătându-ne cu degetul și dând explicații nervos (am înțeles că suntem patru, ne duce la Parque Central și când termină cu noi, se întoarce să vorbească cu ei). Băieții au protestat puțin încercând să lungească discuția, dar până la urmă am plecat. Atunci am făcut legătura cu faptul că, la puțin timp de la plecare, omulețul și-a dat jos cutia galbenă… Again, Cuba este o țară foarte sigură, doar că mai sunt din când în când niște personaje care îți amintesc de aeroportul din București de acum câțiva ani.

Odată ajunși la destinație, ne-a cerut Tips (până atunci nu vorbise Engleza) și ne-a bătut obrazul țipând că, acolo unde a stat Florin, era puțin ud, și asta nu e bine pentru mașina lui. Nu am mai avut spaniolă la noi decât să îi zicem un Gracias sec și trist.

 

California Cafe și marile speranțe

Statul la plajă a fost cumva și perioadă de gândire la Havana, Cuba și tot ce văzusem noi. Mă gândeam și la ce mai vorbisem cu Desiree și cât de tare se schimbaseră lucrurile în așa de scurt timp. Oricum, știam că cel mai bine e să vorbești cu gazda la care stai ca să te ajute cu transport și alte lucruri, dar nouă chiar nu ne-a inspirat încredere Elisabeth. Doream să plecăm a doua zi în Trinidad dar nu ne rezervasem nimic, eram ușor dezamăgiți (bine, cred ca Anna era un pic mai mult) și ne gândeam să mergem spre seara la California Cafe să vorbim cu tanti de acolo pentru o cazare in Trinidad.

Și, într-o notă optimistă, ar trebui să vorbesc puțin despre California Cafe. Localul, destul de aproape de Habana Libre e condus de o americancă din California. Mâncarea se vrea un fusion între mâncarea cubaneză și cea californiană și este chiar o reușită. Și cocktailurile sunt bune, ospătărițele vorbesc engleză și chiar au un map pe care poți să pui o bulină pe țara ta. Am pus și eu o bulină aici. Aici l-am cunoscut pe Alberto (așa parcă îl cheamă), un mexican stabilit în Cuba din când în când. E un fel de om de-al casei și, pentru că ne-a oferit un loc mai bun la un bar, l-am invitat la o bere crezând că e cubanez. Am sfârșit discutând mult despre Mexic, despre activitatea muzicală pe care o desfășoară în Cuba, despre filmele românești pe care le văzuse el, puțină geografie și istorie și… Mojito!

Anna mă va omorî pentru poza asta, dar nu aveam alta cu Alberto.

Shona, tipa care deține Cafe California colaborează cu o tanti, Julia, care se ocupă de închiriat camere sau apartamente. Am vorbit cu Shona și am reușit să facem rost de un transport a doua zi în Trinidad cu un minivan. Am acceptat o recomandare de cazare în Trinidad cu 30 CUC/zi fără mic dejun în speranța că, vom descoperi și noi cum sunt cubanezii autentici. E deranjant cumva să vezi cum încearcă lumea să facă profit pe seama singurei industrii care merge în țară: turismul. Te gândești că oricum Cuba nu e o țară ieftină, dar, că oamenii ar trebui totuși să realizeze că cei care ies afară din resort-uri și vor să vadă viața lor, o fac pentru un motiv. Tot cei care au din ce trăi fac pe-a combinatorii. Oamenii săraci sunt foarte fain, trebuie doar să ai norocul să îi întâlnești în stare pură.

Cea mai frumoasă fază a zilei a fost atunci când am vrut să cumpăram banane micuțe. Nenea ne-a cerut 12 CUP (25CUP=1CUC). Chiar dorea să ne dea restul la 1 CUC pe care noi i-l dădusem pentru că așa ni se ceruse până atunci pe o cantitate mai mică. A fost pentru prima dată când nu ne-am simțit overpriced, pe stradă în Cuba.

Nu e nenea de la care am cumpărat în poză, dar avea o taraba asemănătoare

Zona în care am stat în Havana primele 3 zile.

Vedere de la balcon și tablița care anunță existența unei Casa Particular

 

Florin și bagajele, în fața casei, îaninte de plecarea la Trinidad.

Până una alta, ne punem MARI speranțe în Trinidad!

 

La Habana și viața cubana

După ce s-a trezit și Fernandooooo, am zis să îl acompaniem și noi și să ne începem ziua în Havana. Am vorbit cu Sandra să ne pregătească micul dejun și, pentru 5 CUC de persoană pe zi am mâncat ouă sau omletă, fructe proaspete super delicioase, cafea, ceai și suc proaspăt de fructe. Cam atât costa micul dejun în Cuba în general. Și tot în general, arată cam așa:

 

Schimbul valutar și întrebarea fantastică

În Cuba e cel mai bine să vii cu monedă non-americană pentru că nu ai comision la schimb. Dacă vii cu dolari americani trebuie să plătești 10% comision la schimb. Banii se pot schimba la bancă sau la casele de schimb valutar și la ambele există cozi destul de mari. E foarte bine și chiar recomandat ca, de fiecare dată când te așezi la o coadă, să întrebi: Cine e ultimul? 

Noi am găsit o bancă prin zonă și am stat la coadă afară vreo 40 de minute. Apoi, când am intrat în interior am mai așteptat vreo 10 minute la aer condiționat. Dacă tot am ajuns la subiectul cu aerul condiționat, trebuie să menționez că mai toate casele în Cuba au fie aparate de aer condiționat (niște chestii pătrățoase băgate în perete), fie ventilatoare.

Trebuie să recunoaștem că nu eram prea încântați nici de tanti la care stăteam (pentru că am avut tot timpul impresia că încerca să scoată de la noi cât mai mult) și nici de împrejurimi. Casa era foarte aproape de centru și foarte aproape de zona real cuba în care puteai vedea tot felul de chestii și viața cubanezilor. Dar, să zicem că dacă am fi stat toți 4 la Elisabeth ar fi fost, poate, mai bine. În plus, atât Elisabeth cât și cealaltă casă aveau un sistem de duș destul de ciudățel și chiar aproape am reușit să ne electrocutăm odată (e un fel de improvizație de instant).

 

Havana din autobuz

Ca să mai ieșim din zonă și să vedem mai mult, am decis să luam un autobuz pentru un tur al Havanei. Am început turul pe la ora 11, afară erau ceva nori și nu am folosit cremă de protecție solară (în afară de Florin). În concluzie, mi-am cam distrus umerii la finalul zilei. Tot în autobuz am putut experimenta corectitudinea cubaneză: nu ni s-a dat bilet iar apoi, când am vrut să urcăm în același autobuz, atât șoferul cât și ghidul ne-au cerut biletul și cu greu ne-au lăsat să urcăm. A fost o lecție învățată. Totuși, turul a fost unul interesant, ne-a plăcut zona Miramar (unde stăteau cei mai bogați din Cuba pe vremuri). Erau niște vremuri la un moment dat în Cuba când, în curtea uneia dintre ambasade se urcau oamenii și în copaci pentru a cere azil politic. Apoi, cei care doreau să prindă vaporul de America erau puși să aleagă între averea lor și plecare. Dacă reușeau să plece era bine, dacă nu, averile le erau confiscate pentru că au încercat. De aceea, majoritatea caselor din Miramar sunt în administrația guvernului.

Se pare că nu am făcut o poză foarte bună cu acele case, însă am suprins o reclamă interesantă la un magazin: Feria comercial: Prețuri mici, oferte variate!

Tot din autobuz am putut vedea o priveliște frumoasă a Plaza de la Revolución (Piața Revoluției). În ziua de 1 Mai, zi despre care voi scrie mai încolo, imaginea acestei piețe a fost una foarte diferită:

 

 

La Habana, Parque Central: rumba, salsa, dans

Parcul Central din Havana este locul unde poți vedea demonstrații de dans de mai multe feluri și tot felul de omuleți interesanți. Tot acolo, vezi aliniate minunățiile de mașini de epocă în culori vii.

Iar pentru iubitorii dansurilor (La mulți ani, Andra), o demonstrație:

 

Și poză pentru cine nu are chef de văzut video:

 

 

 

Ernest și o veche poveste

Din Parcul Central, spre Havana Vieja (Havana Veche), în apropiere de Floridita (bar celebru etc, pentru că, în Havana, Ernest Hemingway a binecuvântat câteva baruri și acuma toate poartă semnatura lui și o tonă de turiști se chinuie să îi calce pe urme) un băiat ne-a abordat să ne întrebe dacă nu dorim să mâncăm în paladarul familiei lui. Un paladar e un micuț restaurant de famile unde, de obicei, mama gătește și copiii servesc. Mâncarea e foarte bună, convenabilă la preț și atmosfera tipic cubaneză. Pentru vreo 55 de CUC am mâncat + bere+cocktails și apă.

Am continuat plimbarea pe Obispo, o străduță cu multă viață, cu Wifi contra cost (acolo aveai semnal într-o piață) și, în capătul străzii erau anticariate și tarabe cu antichități. Tema cărților: Revoluția și eroii ei.

 

Regla – și viața pe o insulă

Cum mergi de pe Obispo în capăt dreaptă, la un moment dat vezi o cocioabă micuță, fără vreun semn aparte. Am recunoscut clădirea doar din pozele de pe Internet. Aici e stația de Ferry pentru Regla, o insulă la vreo câteva minute pe apă de Havana. Biletul pentru noi a costat 1 CUC/persoană pentru un dus. Localnicii cred că mergeau măcar 6 cu același CUC. Dar, Ferry-ul era unul dintre locurile (puține pe față, de altfel) unde turiștii plăteau prețuri mult diferite de localnici.

 

La Habana, vedere din Regla

Am început plimbarea în sat, curioși fiind să vedem dacă putem ajunge în partea de sus a satului cu ușurință. Nu am reușit (eram cam varză de oboseală) dar, am reușit să vedem câteva lucruri interesante în sat.

La Regla, viața de pe stradă

Insula părea un loc mult mai bine întreținut decât partea din Havana unde aveam noi cazarea, oamenii păreau mai curioși iar magazile pe cartele mai multe (poza de mai jos). Ca să îl citez pe Edi: Ne plimbăm și noi pe aici ca și cum s-ar plimba 4 negri în sat la bunica.

Magazin special pentru alimente oferite în sistem compensat (pe cartelă)

Am vrut să cumpăram o sticlă de apă și am intrat, din greșeală într-un magazin greșit (se vindea acolo ceva faină, ceva ce părea lapte, săpun de rufe și alte lucruri de bază). Am fost îndrumați la Panamericana, un fel de lanț de mini-marketuri. Acolo am găsit apă, sticlă mare de 1.5 l la 0.95 CUC. Sistemul de servire era de genul: te uitai prin niște gratii de fier la produse, apoi stăteai la o coadă pentru a da comanda. Faptul că era coadă nu făcea vânzătorul să se grăbească, el avea ritmul lui încet și foarte încet. Ca idee, o cutie de bulion era undeva la 4.5 CUC iar o înghețată 1 CUC.  Așa e în Cuba cu alimentele care nu sunt de bază, cu șervețelele, hârtia igienică și toate lucrurile care nu sunt esențiale.

Expunerea produselor la Panamericana

 

Am revenit in Havana și am luat un taxi până acasă. Mașina, un frumos Cadillac negru era internațională, după cum ne-a povestit simpaticul conducător auto: caroseria era americană, cutia de viteze rusească, diferențialul nemțesc, manetele de semnalizare și ștergătoarele de la Toyota Yaris iar șoferul, cubanez.